În nordul județului Arad, nu departe de stațiunea Moneasa, la poalele Munților Codru Moma, se află cetatea Dezna, despre al cărei nume o legendă spune că ar veni de la cel al regelui Decebal. Potrivit unei alte legende, cetatea Dezna, împreună cu cele de la Șiria și Șoimoș, ar fi fost construite de trei surori, dar cetățile s-au surpat iar fetele s-au transformat în șerpi albi care purtau câte o coroană de aur pe cap și o cheie de aur în gură. Legenda mai spunea că, atunci când șerpii vor fi găsiți, cetățile vor reapărea în toată splendoarea lor de odinioară.

Construită în secolul al XIII-lea pe o latură stâncoasă a dealului Ozoiu, la o înălțime de 375 de metri, cetatea Deznei se afla într-un cnezat românesc, dominând calea de acces spre inima munților. Cetatea a avut mai multe rânduri de ziduri ridicate în mai multe etape, direct pe stâncă. În dreptul intrării în cetate se afla un șanț lat de 15-20 de metri și adânc de peste trei metri, peste care se putea trece pe un pod mobil.

A fost atestată documentar în 1318, după ce regele Carol Robert de Anjou a cucerit cetățile din zonă și a transformat-o în reședință regală. În 1387 a fost donată familiei Losonczy, care a deținut demnități importante în regatul maghiar și a stăpânit cetatea până spre jumătatea secolului al XVI-lea. Ulterior, a avut mai mulți proprietari, care au jucat un rol însemnat în principatul Transilvaniei. În tot acest răstimp, cetatea făcea parte din sistemul de apărare al zonei aflate în nordul râului Mureș și importanța strategică pe care a avut-o a sporit mai ales după cucerirea de către turci a cetății Timișoara, în 1552, și a vechii cetăți a Ineului, în 1566. A fost cucerită, la rândul ei, în 1574 și timp de mai bine de două decenii, s-a aflat sub stăpânire turcească.

Eliberată pentru o jumătate de veac, a fost recucerită de turci la mijlocul secolului următor.

O legendă din această perioadă a existenței cetății vorbește despre o fată care, pentru a nu ajunge în haremul unui militar turc, a dat foc depozitului de pulbere, iar cetatea ar fi sărit în aer. Legenda din urmă pare verosimilă, căci există unele indicii care fac plauzibilă distrugerea cetății în urma unei explozii. Din momentul părăsirii ei de către turci, în 1693, și-a pierdut rolul de fortificație și ceea ce a mai rămas din ea s-a distrus treptat, astăzi mai putând fi văzute doar câteva ruine ale cetății: trei ziduri mai importante și urmele altora, conturul curții și părți din șanțurile care o înconjurau.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea s-au făcut unele reparații, dar câteva decenii mai târziu a suferit noi distrugeri, cauzate de un proprietar local care dorea să descopere beciurile cetății.