Reședință a unor cnezate românești din Crișana, Ineul avea să fie mai cunoscut târziu ca un puternic centru medieval fortificat. De altfel, cetatea Ineului este menționată ca așezământ și fortificație încă din anul 1295. Având o poziție strategică pentru apărarea Transilvaniei, locul a avut o istorie extrem de zbuciumată.

Periodic a făcut parte din fortificațiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a fost reședință de sangeac (diviziuni administrative ale Imperiului Otoman), a intrat în posesia lui Mihai Viteazul, a fost cucerită de habsburgi și a fost centru de regiment grăniceresc – aceste perioade și evenimente punându-și adânc amprenta asupra dezvoltării orașului.

Rămasă în ruină și cam fără importanță prin sec. XIX-lea, abia după anul 1870 cetatea este reconstruită în stil neoclasic cu elemente ale renașterii târzii și ale barocului. În perioada revoluției pașoptiste (1848-1849), Ineul este totuși un important centru al mișcării naționale românești.

În 1849, aici a depus armele armata condusă de generalul Vécsey Károly. În parohia reformată din Ineu se poate vedea placa memorială a acestui eveniment.

 În anul 1595, Cetatea Ineului a ajuns in stăpânirea lui Mihai Viteazul, care a trecut prin această cetate în drum spre Praga pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf, care s-a aliat cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului. Conform legendei, Mihai Viteazul ar fi poposit în Cetate și s-ar fi odihnit sub un copac uriaș. Remarcabilă a fost odinioară poarta, dotată cu un pod cu trei punți mobile.

Din timpul ocupaţiei otomane a rămas doar o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar pe fiecare dintre ele încap o mie de oameni, fiecare având câte 10 tunuri. Prin şanţurile cetăţii curge doldora râul Criş. În interiorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care, în afară de odăile ienicerilor, nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus, iar şanţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case…”

Cele mai multe dintre decorațiunile interioare au dispărut sau au fost ascunse de renovările neinspirate ale epocilor mai noi. Dincolo de povestea cetății, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a școlii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficiențe psihice și fizice. Copiii epocii, de care atât părinții, cât și regimul se deziceau… erau „închiși” aici.

În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând, sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu.

După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei școli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici”, a părăsit clădirile cetății propriu-zise, folosind niște anexe, al căror interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.

 Trebuie amintit că peste drum funcționează Conacul Sfântul Sava Brancovici, azi un foarte căutat popas unde se mănâncă bine, un loc încărcat de istorie, tradiție și spiritualitate. Un conac ce îmbină trecutul cu prezentul.

Un oraș, un conac, un nume.

„Ineul, cu nialcoșagul lui cât toată Țara Zărandului, oricare ar fi fost vremurile, a fost un loc plin de viață, iar noi tocmai viața asta vrem s-o onorăm cu truda noastră, cu conacul nostru.

Am deschis în cale un loc de zăbovit cu cine vi-e drag, de pus țara la cale la un pahar cu hoaverii, de ospătare cu mâncăruri domnești și neaoșe, cu odăi de adăstat cei veniți de departe.

Iar ca toate să fie precum se cuvine, avem asupră-ne străjer pe Sfântul Sava Brancovici, ale cărui înțelepciune, dârzenie și bravură au fost gardă ăstor locuri.

Spor în toate s-aveți! „