Castelul

Se spune că primul proprietar și cel care a construit castelul a fost Gyulay Ferencz, căpitan al Cetății Devei, subcomite de Oradea și general al lui Rákóczi. În decursul anilor 1640-1642, concomitent cu edificarea acestui palat rezidențial, contele Gyulai, împreună cu pastorul reformat Maksai Márton, au construit din temelii, la Mintia, pe locul străvechii basilici medievale, și o nouă biserică de curte, de dimensiuni mai generoase.

În 1834, Gyulay Lajos, ultimul descendent pe linie paternă din familia Gyulay, a modificat mult construcția, care devine cel mai mare castel clasicist din Transilvania. A fost primul castel dotat cu băi! În 1848, când proprietarii s-au refugiat la Cluj în momentele revoluției, castelul de la Mintia a suferit distrugeri, iar biblioteca, cu o colecție impresionantă de cărți, a dispărut.

Lajos Gyulay, reîntors aici după stingerea revoluției maghiare, a reconstruit castelul în 1851 cu fațada în formă de portic cu mulți pilaștri, o formă păstrată până astăzi. Cum acesta n-a fost căsătorit și, deci, n-a avut urmași, averea a ajuns la soțul surorii sale, Ladislau Kuun, fiind moștenită apoi de fiul acestuia, celebrul savant Kuun Géza. Acesta a studiat literatura maghiară și germană la Universitățile din Budapesta și Göttingen, a devenit membru, apoi vicepreședinte al Academiei de Științe din Budapesta. A frecventat cercurile înalte de la Viena, avea relații amicale cu celebrul compozitor și pianist Franz Liszt și a cunoscut-o și pe scriitoarea Elena Ghica, nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, prima femeie care a escaladat vârful Mont Blanc, pe 1 iunie 1860.

După 1870, Géza Kunn s-a stabilit la Mintia și prezența lui aici a transformat localitatea într-un loc de pelerinaj pentru personalități din domeniul culturii și științei din mai multe țări europene, dar și oficiali ai Curții Imperiale. A fost perioada cea mai bună pentru domeniul de la Mintia.

Istorici, nume mari ale nobilimii, profesori şi savanţi vestiţi ai Europei erau atraşi aici nu doar de frumuseţea conacului de pe malul Mureşului, ci şi de imensa bibliotecă a Castelului de la Mintia. Cronicile descriu un salon decorat cu portrete de familie şi cu obiecte preţioase, dar şi un parc care impresiona iubitorii naturii şi ai istoriei.

Géza Kuun a murit în 1905, pe 10 aprilie. Se spune că trupul contelui Géza a fost înmormântat la Cluj, dar inima sa a fost îngropată în cimitirul din curtea Bisericii Reformate din Mintia, alături de alți membri ai familiei sale și de foști stăpâni ai Castelului.

În 1908, domeniul de la Mintia a fost cumpărat de groful Horváth Toldi Rudolf. „În acte scrie că l-a cumpărat de la un moștenitor de-al soției lui Géza Kuun, un anume Joseph, care l-a înstrăinat din pricina problemelor financiare. S-a plătit pe toată proprietatea 792.000 de forinți din aur. Pe lângă asta, mai avea 10.000 de hectare de teren arabil, tot la Mintia.” Horváth Toldi Rudolf a murit în 1931 și a avut o fată și un băiat. Fata i-a moștenit imensa colecție de timbre – o raritate la vremea aceea. Nepotul lui spune că avea toate mărcile poștale tipărite până în 1919, cu trei excepții. Conacul a fost moștenit de fiul lui Rudolf, Istvan. El a fost ultimul proprietar al domeniului de la Mintia, până în 1945, când a apărut Legea Reformei Agrare.

După venirea comuniștilor, castelul a trecut prin numeroase transformări. S-a numit „Casa agronomului” și a fost sediu CAP, magazin mixt și cârciumă. După revoluție, a fost unul dintre sediile jandarmeriei. În 2007, castelul a fost retrocedat fiului lui Horváth-Tholdy István, Peter, care a început lucrările de restaurare, aproape finalizate în prezent, pentru a reda castelului și parcului ce îl înconjoară strălucirea de odinioară.

Acum, la parterul construcţiei locuiesc Éva şi Horváth-Tholdi, doi oameni modeşti pe care puţini îi cunosc. Revenit din Australia după 27 de ani, Péter, fiul ultimului proprietar înainte de instaurarea regimului comunist, nu se descurcă deloc bine în limba română, motiv pentru care povestea locului o spune soţia sa, Éva:

„Noi suntem ca nişte străini pentru că nici eu, nici soţul nu am trăit aici până de curând. Eu am venit din secuime şi soţul meu din Australia. El s-a născut în Ungaria pentru că tatăl lui, după război, nu s-a mai putut întoarce aici, în Ardeal, pentru că se ştia ce se va întâmpla. După retrocedare, noi ne-am mutat aici – nu ne ştia nimeni, nu cunoşteam pe nimeni; degeaba băteam la uşi. Toată lumea spunea că e minunat că am primit castelul şi că vrem să-l renovăm, dar niciodată nu am primit un ajutor care să conteze şi să aibă o valoare culturală. „

Familia Horváth-Tholdy se străduieşte să redea strălucirea de odinioară a castelului. Au mult de lucru, iar investiţia e enormă.

Fântâna arteziană din faţa conacului îşi păstrează forma, dar nu şi utilitatea iniţială: a devenit un soi de piscină semisferică deasupra solului. Scările care urcă în conac, către sala de bal, se sfarmă la fiecare pas mai apăsat. Renovările făcute aici de-a lungul vremii au fost doar cârpeli şi nu au nici o legătură cu istoria sau arhitectura. A fost păstrată podeaua originală, iar un nou strat de luciu acoperă fibra caldă a lemnului. Tavanele înalte, boltite, uşile şi feroneria mare dau atitudine regală locului şi te fac să regreţi că nu ai mai prins măreţia de odinioară a castelului nobiliar.

Cu fondurile limitate, fără niciun pic de ajutor de la autorități, cu vecini care depozitează bălegar și gunoaie la gardurile proprietății și chiar la intrarea către monument, soții Horváth-Tholdy lucrează încet la restaurarea clădirii și la salvarea parcului. E istovitor, dar încă au speranțe, spune Éva Horváth-Tholdy:

„Vrem să organizăm aici evenimente și festivaluri, am și avut câteva, dar nu prea sunt solicitări. Eu cred că nici bunăvoință din partea autorităților locale nu este – am propus primăriei să facem aici zilele satului, dar nu ne putem impune cu forța. Anul acesta avem de gând să facem o manifestare gen: zilele ușilor deschise. Vrem aici o tabără multietnică, pentru că nu ne dorim aici doar copii care știu limba maghiară, vrem și români alături de noi. Încercăm să dăm viață castelului, dar lucrurile se urnesc destul de greu și timpul trece peste castel și peste noi.”

Biserica reformată

Este o veche biserică de rit reformat calvin, construită în secolul al XVI-lea, care se află în imediata apropiere a Castelului Gyulay Ferencz şi păstrează în jurul său mormintele mai multor stăpâni ai castelului. Edificiul de cult este construit din piatră şi este alcătuit dintr-o navă cu altar poligonal pe latura de est şi un turn înalt cu acoperiş ascuţit pe latura de vest.

Am găsit-o închisă, așa că interiorul l-am surprins parțial prin fereastră (cum altfel?). În schimb, pe lângă ea, la umbră, leneveau câteva „lânoase” pe loc proaspăt cosit și un „pat” consistent de căcăreze… doar suntem în țara Mioriței!

Monumentul mai are nevoie de reparații, dar, ca părere generală, se păstrează încă bine. Asta până când se vor aproba săpăturile arheologice pentru a pune în evidență și în concordanță cu poveștile, cripta cu mormintele familiei Gyulay. De rezultatul săpăturilor va depinde și viitorul fostei basilici de la Mintia.

Un localnic, cam uitat de timp, a concluzionat atât de plastic: “Biserica reformată era a grofilor din sat care mai au acolo doar patru morminte şi un conac cu un parc boieresc, cu specii rare de copaci. Nu mai există nici un reformat în sat de foarte mult timp. La termocentrala Mintia lucrau la un moment dat nişte unguri care au mai ţinut slujbe şi au încercat s-o refacă. Or venit ş-or vopsit turnu’ ei, adică parohia lor de la Deva, şi or dat jos asta de pe pereţi, c-or zis că fac ei, da’ n-or mai făcut. Acuma e aici în sat… care se ocupă cu cimitirul, cu… da’ nu mai vinie nimeni. Or luat şi clopotele. În sat nu mai există decât ortodocşi, uniţi şi câteva familii de pocăiţi.”

Apropo de termocentrală, ca multe altele din țărisoara noastră scumpă și bogată, după o jumătate de secol … s-a închis din lipsă de cărbune ! Acum se încearcă vânzarea ei, și dacă nu se reușește cât mai repede, nu vor mai avea ce vinde. Și asta în contextul în care traversăm o mare criză energetică! Chiar nu se putea face nimic?