Cred că am nevoie de o schimbare în monotonia vieții de pensionar neadaptat și neinstruit în a schimba așternutul uscat-umed al motanului, ori în a plimba dulăul dis-de-dimineață, privind cu ochii cârpiți de somn la cât de șmecher marchează teritorial colțul blocului sau de a duce nepoții la grădiniță, împotriva voinței lor.

Cum sunt un tip open mind, adică deschis la tot ce e nou ca un șliț după câteva beri, nu stau pe gânduri mai mult decât stă cucul pe ouă. Hai cu mine mai aproape de cele sfinte (nu și fără de păcate), mai ales că am o relație specială cu Bărbosul, cam cum avea Bahmuțeanca cu Prigoană.  Poate, poate prind un loc mai în față și la geam în ultimul tren spre locul cu verdeață. Altfel nu înțeleg de ce ăi din generația mea își dau coate să tragă pe nas fumul cu miros de tămâie și ceară arsă, condimentat cu ceva busuioc. Cică se împacă cu Domnul – ei între ei, niciodată.

Și cum provin dintr-o familie de muzicieni ce-și țineau pianul în bucătărie, colț cu baia de serviciu, pentru a fi creația mai ușoară și la îndemână, nici că am prea multe variante. Tata cântase ceva timp la fluierul piciorului ca ciobanul mioritic. N-a avut oi. În particular îmi spunea de ceva capre pe la Amara și Pucioasa când mergea la tratament. Acum fluieră a pagubă. Bine că mi-a lăsat fluierul moștenire. Mama cânta și ea, numai cu gura, dar probabil unde și când nu trebuia. Prea-i zicea tata: “cântă și tu la altă masă”. De frați ce să mai zic – cântau ăștia dirijați cu o curea mărimea 125… ce vorbești, Freddie Mercury era pistol cu apă. Cu așa pedigree musai să reușesc.

Și cum de ceva timp umblu peste tot pe unde-i interzis (sper să nu mi-o iau de la vreunul ca Dinamo la matineu!), am găsit o ușă deschisă la casa Domnului, tocmai pe unde a dus mutu iapa. Nu întrebați cum de am ajuns aici că nu vă spun. Orb încă nu-s, iar de Brăila numai bine (Nu se mai gată odată podul ăla!).

M-am insinuat în interior, plin de evlavie ca râma de oase și-am ajuns în fața unui intrument cu manete și butoane ca la tramvai. Semăna cu pianul nostru din bucătărie doar că era o variantă mai veche de pe când ridicaseră sașii biserica. Dar ăștia au plecat cu atâta grabă că au uitat instrumentul aci. Și nici instrucțiuni de folosire n-au lăsat.

După un autoinstructaj pe repede înainte, am trecut la treabă, sărind peste preludiu direct la un bemol. De la un timp viața ne e guvernată mai mult de B-moale așa că mai sărim peste preludiu. Acu depinde și de ce partitură ai în față. Minune! Mă descurcam admirabil. Apăsam clapele cu atâta emoție și dăruire încât s-a umplut lăcașul de necredincioși – credeau că venise Paștele mai devreme. Unul în uniformă, cu cascheta într-o mâna și-un carnețel în cealaltă dădea din coate să ajungă lângă mine pentru un autograf. Când a ajuns mi-a scris un proces-verbal și mi-a tăiat o amendă. Că de ce pornisem “tramvaiul” fără permis.

Cam ce a ieșit vă las să comentați și singuri, individual și pe grupuri confesionale, pentru că eu mă grăbesc spre ieșire. Acum, că tot am rupt gura târgului, vreau să dau un spectacol la altă catedrală. Cum cea a neamului nostru românesc nu-i gata, ar merge și Sala Palatului. Tot s-a săturat lumea de Bănică, Brenciu și alți amatori. Mă găsiți în față la Lidl cu plasa plină de bilete pentru concertul de Anul Nou. Fluierând a pagubă. Asta ca să nu-mi ies din ritm.