Un mic sat cu o istorie uriașă se află pierdut în praful pustei la o aruncătură de băț de Timișoara. A fost menționat pentru prima dată în 1480 sub numele de „Odon” – nume ce pare venit din vechime. Satul Hodoni este binecuvântat cu acest nume sau cu altele asemănătoare, de multe secole, fără să se știe cu exactitate ce înseamnă. Probabil era numele unui proprietar al locurilor, fiind o practică a acelor timpuri ca familiile înstărite să preia numele moșiei lor, iar alteori invers – unele localități să se numească după unii nobili mai mult sau mai puțin înstăriți.

În urma stăpânirii de peste un veac a semilunii, satul decăzut la statutul de mic cătun se numea „Hodogu” și era compus doar din 15 case. Hodoni din ziua de azi are în limba germană ori maghiară același nume de Hodon, respectiv Hodony, și face parte din comuna Satchinez.

Conacul

În 1812, un anume conte Georg Manaszy-Barco a dobândit moșia Hodoni. Pentru a întări și prin nume starea sa de nobil, a adăugat la numele său și sufixul „de Hodony”, cum erau uzanțele vremii. Familia Manaszy-Barco de Hodony a fost importantă în zona Banatului, având numeroase alte proprietăți și membri ai familiei activi în Parlamentul ungar. În 1840 a fost construită reședința familiei contelui. Curia (conacul) avea numeroase clădiri anexă, precum și un parc impozant cu alei de copaci și flori.

Cum nimic nu este veșnic pe pământ și soarta moșiei a fost schimbătoare. După 1874, proprietatea a fost deținută succesiv de mai multe familii înstărite. Unul dintre acești proprietari vremelnici a devenit în 1877 arhiducele Johann Salvator de Austria-Lorena-Toscana, unul dintre nepoții împăratului Franz Josef. Acesta a fost exilat în Banat ca ofițer de artilerie în garnizoana Timișoara pentru a fi îndepărtat de Curtea de la Viena și de iubita lui, care nu era de rang nobiliar. Cum dragostea unui prinț este la fel de oarbă ca a unui om din popor, la un moment dat vinde toate proprietățile din Banat, dar și din restul Austriei, renunță la cariera militară și investește toți banii într-un vapor cu care va pleca împreună cu mult iubita Ludmila într-un voiaj în jurul lumii.

Cert este doar că din pomposul său nume imperial format din multe prenume: Giovanni Nepomuceno Maria Annunziata Giuseppe Giovanni Batista Ferdinando Baldassare Luigi Gonzaga Pietro Alessandrino Zanobi Antonino și din vasul său nu a mai rămas nimic în urma naufragiului din sudul Americii. La Hodoni, lucrurile mergeau mult mai încet. Doar după mulți ani au aflat locuitorii că fostul lor prinț s-ar fi înecat undeva la capătul lumii.
Pentru scurt timp, în 1877, devine proprietară o anume Franzisca Todescu, soția lui Sandor Erös, ce nu va păstra conacul pentru mult timp. În anul 1879, Bela și Geza Erös devin proprietarii terenului, iar în 1888, Johann (Janos) și Michael Kastory au cumpărat moșia, acesta din urmă rămânând proprietar pentru o perioadă mai îndelungată. După moartea lui Janos Kastory, moștenitoarea este o doamnă foarte bătrână pe nume Wilma Wutschetic. În timpul celui de-al doilea război mondial, comerciantul timișorean Toma Surlaș este cel care a dobândit moșia.

În 1951, domeniul este naționalizat de regimul comunist și trecut în proprietatea statului. Subsolul de cărămidă, cu tavane boltite, și-a păstrat în bună parte aspectul inițial, în timp ce clădirea, cu o fațadă neoclasică, se înscrie în tipologia micilor proprietăți nobiliare de la țară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După instaurarea regimului comunist, conacul și cele două construcții anexe au devenit sediul conducerii I.A.S.-ului. Camerele spațioase ale conacului au fost compartimentate, s-a lucrat cu materiale de proastă calitate și cu prost gust. Mai mult, conducerea I.A.S. a socotit că cea mai potrivită destinație pentru conac e să devină o crescătorie de păsări. Ulterior, conacul a fost trecut în administrarea Comtimului, care l-a igienizat, a plantat pe hectarele din jur o livadă de pomi fructiferi și a amenajat o pescărie. Totuși, acesta era un adevărat „monstru” ce a acaparat o seamă de ferme în tot județul pentru a crește cu precădere porci pentru valuta forte a epocii. Cu carne de porc se putea deschide orice ușă. Orice șefuleț, cât de mic, când mergea pentru cea mai simplă aprobată pe la ministerele de la București, trebuia să aibă la el bagaje burdușite cu carne de porc.

Parțial, a fost salvată fațada și elementele decorative ale acesteia. În schimb, conacul a fost înconjurat cu un zid de beton înalt de peste doi metri, deasupra căruia s-au întins câteva rânduri de sârmă ghimpată, iar în curte au fost ridicate ziduri asemănătoare, între conac și clădirile anexe, deoarece, la un moment dat, acesta a devenit casă de protocol, iar mai-marii de la partid care veneau aici să chefuiască trebuiau feriți de privirile sătenilor sau de ale șoferilor, găzduiți în clădirile anexe. După desființarea Comtimului, clădirile au fost părăsite și s-au degradat din ce în ce mai mult. În 2004, când a fost retrocedat, ansamblul se afla într-o stare avansată de degradare. Clădirile și parcul fuseseră abandonate și lăsate în paragină.

Multe conace ale nobililor bănățeni așteaptă, resemnate, să se prăbușească, uitate de oamenii locului și de autorități. Din fericire, există și excepții care vin însă tot din zona privată. Domeniul din Hodoni și-a recâștigat strălucirea de altă dată, grație nepotului fostului proprietar, care a redobândit titlul de proprietate și a început lucrările de restaurare în anul 2008. Acesta a dovedit devotament, pricepere, respect pentru valori și bun gust atunci când a renovat Conacul pentru a-i oferi strălucirea de odinioară. Parcul dendrologic cu specii rare de copaci care îl înconjoară, livada și iazul care se află pe domeniul de peste zece hectare sporesc și mai mult atracția vechiului conac. Restaurarea, făcută cu bun gust, este unul dintre puținele cazuri fericite care au dus la salvarea unei clădiri care a fost odinioară un conac nobiliar bănățean. Acest conac a găzduit în anul 2014 și Festivalul de muzică simfonică, SoNoRo Conac. Totodată, Conacul restaurant este deschis și este o locație ideală pentru organizarea unor evenimente de ținută (nunți, botezuri, reuniuni de familie sau de firmă, precum prezentări, conferințe, seminarii, training-uri, sesiuni de teambuilding); Conacul Hodoni este o locație ideală, rafinată și discretă pentru un eveniment memorabil.

Biserica

Primii germani au venit și s-au așezat aici cam prin anul 1843. A fost o colonizare secundară cu populație catolică. Nu au fost aduși locuitori germani din arealul central european ca cei din secolul trecut. Au venit familii din alte sate din jur printr-o migrațiune internă.

Proprietarul de atunci, Georg Manaszy, a oferit condiții mai bune de trai, stabilizând populația germană pentru a se asigura că are forță de muncă suficientă, dar și oarecum calificată pentru plantațiile sale de tutun. Nici perioada revoluției maghiare de la 1848-49 nu a trecut fără a lăsa urme pe aceste meleaguri. Au fost lupte grele între armata imperială și cea revoluționară. Generalul Franz Liechtenstein, în fruntea unei legiuni a armatei austriece, înfrânge unitățile maghiare, aducând mari pierderi și înclinând balanța de puteri înspre imperiali.

Localitatea a cunoscut o importantă creștere, astfel că, spre sfârșitul secolului XIX, avea circa 1.600 de locuitori, din care aproape jumătate de origine germanică (șvabi bănățeni). Aceștia au construit în anul 1910-1911 o minunăție de biserică. Primul însemn al locului pentru cel care vine din depărtare spre Hodoni este turnul bisericii din centrul satului. Biserica Catolică din localitatea Hodoni este unică în Banat, având turla complet construită din piatră. Biserica a fost sfințită la 15 august 1911 în cinstea Sf. Episcop Martinus (Hramul bisericii se ținea însă toamna târziu, la data de 19 noiembrie).

Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943 între guvernul Antonescu și Germania nazistă, toți cetățenii ce-și asumau rădăcinile etnice germane au fost încorporați în unități ale armatei germane. A fost o primă mare depopulare a satului, ca de altfel multe alte comunități din Banat. Un număr foarte mare au căzut pe toate fronturile europene. Chiar înainte de sfârșitul războiului, în ianuarie 1945, a venit o nouă lovitură prin deportarea tuturor femeilor etnice germane cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și a bărbaților cu vârste cuprinse între 16 și 45 de ani. Aceștia au plecat să „reconstruiască Uniunea Sovietică”.

Legea privind reforma funciară din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea fermierilor germani din România, a lipsit populația rurală de traiul ei. Terenul expropriat a fost distribuit micilor fermieri, muncitorilor agricoli și coloniștilor din alte părți ale țării. La începutul anilor ’50, a fost inițiată colectivizarea agriculturii. Legea privind naționalizarea din 11 iunie 1948, care prevedea naționalizarea tuturor întreprinderilor industriale și comerciale, băncilor și companiilor de asigurări, a expropriat toate întreprinderile, indiferent de etnie.

Dar toate aceste fapte și întâmplări au o mare legătură și cu începuturile politicii naționale românești în Banat. Un mare cărturar, pe nedrept puțin cunoscut își leagă numele de micul sat. Nici faptul că a fost membru al Academiei Române nu-l mai ridică din anonimatul a toate cuprinzător. Este vorba despre Vicențiu Babeș, avocat, profesor, publicist și om politic, luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania și Banat, tatăl savantului – medic Victor Babeș.