Sunt ceva mențiuni ale localității încă din sec. 14, dar și perioade de pauză. Se pare că otomanii au trecut zona prin foc și iatagan, lăsând aici o părăsire lucie după ce s-au retras în Anatolia. Străbunii locuitorilor Jimboliei de astăzi au venit dintre Germania și Franța, la promisiunea Mariei Tereza că vin într-un ținut cu pământuri bogate, cu case ridicate de statul austriac. Vrajală de doi șilingi! În 1767, când coloniștii au ajuns aici, au dat peste un câmp gol, fără mai nimic. Ba mai și bântuia malaria, mușcând ca gerul din mugurul primăvăratic.

  Sclăvetii împărătesei s-au angajat că le vor construi coloniştilor case. Probabil erau înaintașii ăstora de fac podu` la Brăila. Din cauza vremii ploioase, nemții au găsit vreo 400 de case ridicate doar până la nivelul fundaţiei, iar în nordul localităţii, un cimitir. Câteva zeci de morminte aproape pluteau la suprafaţă, pentru că din cauza pânzei freatice ridicate nu puteau fi înhumaţi mai adânc. Aceştia erau muncitorii care ar fi trebuit să lucreze la casele noilor veniţi, pupați rece de molimă. Neavând ce face, coloniştii s-au apucat să-şi construiască locuinţele singuri… mărind dimensiunile cimitirului.

Pe la 1809, în Jimbolia se naşte unu`, Ioan Csekonics, într-o familie care a dat mai mulţi conţi cu importante implicaţii în politică și care cumpărase urbea, încercând și o populare maghiară. Ăsta micu`, ajuns mare, își descoperă o pasiune  pentru cultura pământului şi delicatesele exotice, cum ar fi ananasul.  Se spune că familia avea o seră, în care creştea tot felul de fructe exotice. O contesă îi scrie o scrisoare unei prietene, căreia îi spune că a trecut prin Jimbolia şi a mâncat compot de ananas crescut în sera familiei Csekonics. Ceruse și ceva banane, da` nu venise vaporul din Costa Rica. Familia Csekonic administra un domeniu agricol foarte bine dezvoltat, cu investiții mari și invenții pe măsură (hibrizi de porumb!) , așa că nu vă mai întrebați stupid de ce-i Banatul “fruncea”.

  Cine aude de Jimbolia nu poate rezista tentaţiei de a descoperi tunelul subteran care se presupune că făcea legătura între conacul de iarnă al familiei Csekonics, actual sediu al primăriei, şi Castelul Csito, o bijuterie arhitectonică realizată de un celebru arhitect al vremii, din Ungaria, Ybl Miklos, care a proiectat Opera din Budapesta. Unii chiar se jură pe carne de rață că au văzut gurile de intrare în “metroul jimbolian”, prin care, acum 150 de ani, se plimbau în trăsură domni cu baston și melon și doamne în rochii lungi, vaporoase… Castelul Csito nu mai există decât în poze fiind demolat și vândut “ en-gross și en-detail” de urmașii galantoni și mai apoi falimentari.

  Se mai povestește în dulcele grai maghiar de un anume Franz Maderspach, un erou al Revoluţiei de la 1848-1849, care ajunge în Jimbolia, rănit după o luptă din apropiere şi moare în oraş. Este înmormântat loco, iar la câteva zile  armata austriacă intră în Jimbolia. Aflând că acest erou al Revoluţiei este înmormântat recent şi ca să-i înveţe minte pe toţi revoluţionarii, comandantul armatei, generalul Haynau, dă ordin să fie dezgropat şi spânzurat. Jimbolienii au făcut atunci un lanţ uman în jurul mormântului şi nu au permis sub nicio formă profanarea lui. Şi astăzi mai este mormântul cu un monument funerar care reprezintă o coloană frântă, realizat din marmură de Ruşchiţa.

monument Franz Maderspach

 Jimbolia a fost cunoscută, până în anul 1990, în plan economic, mai ales prin fabrica „Ceramica”, ctitorită la mijlocul secolului XIX, printr-o alianţă neobişnuită între două familii, care a rămas de poveste. Fabrica ‘Ceramica’ a apărut în urma unei încrucişări, ce nu poate fi acceptată în zilele noastre. Fabrica a aparţinut la început unei familii, Bohn, care avea o manufactură de cărămidă, în jurul anului 1850. Într-o localitate aflată la 10 km de Jimbolia, acum în Serbia, mai era o familie care făcea cărămidă, familia Muschong. Fata Bohn se căsătoreşte cu băiatul Muschong şi fata Muschong se căsătoreşte cu băiatul Bohn, deci fraţii între ei, ca să nu se înstrăineze averea. Astfel se naşte un imperiu absolut gigantic al cărămizii, cu fabrici la Jimbolia, Kikinda, Lugoj, Budapesta, Bekescsaba. Ce mai nuntă o fi fost! Te doare mintea… cum s-au gândit ăștia că 2X2= un imperiu !!! 

Până pe la 1900 pământul din carieră era scos cu mâna de cubicaşi (numele vine de la metru cub de pământ pentru care erau plătiţi). Era o muncă de ocnaş, iar muncitorii dormeau în gropile pe care le săpau sau îşi făceau colibe.

  Mecanizare a venit și cu o descoperire care i-a făcut pe specialiști să se scarpine îndelung sub bască. Prin excavarea pământului s-au descoperit oase de mamut, rinocer și alte artefacte. Se suie Dorel pe excavator să bage conducta de gaze și scoate la iveală un maldăr de oase de acu 20 000 de ani : fildeş, craniu, femur, bazin de mamut – le vedeți expuse la Liceul din Jimbolia. Au venit specialiştii de la București, care le-au preluat dându-și cu presupusul cam ce căuta animalu prin Banat.  Explicaţia ar putea fi că probabil au fost alte condiţii climatice sau că a fost un râu în zonă, iar mamuţii au murit în timpul unei viituri. Bleah!  Eu cred că era un cimitir de… mamuți, veniți de departe, sfârșindu-se aci, pe plaiul unde se moare de drumul lung și grija altuia.

   Plecând pe urma unei poze, ca un hingher-șef de tură prin cartier, mai aflu o poveste. În anul 1972, un jimbolian, Peter Klein pe nume, de la fabrica de ceramică, a fost trimis de Guvernul României să-i înveţe pe vietnamezi  tehnologia fabricării cărămizii eficiente, cea cu găuri în ea. Pe semne că “oblicii” n-auziseră nici de gaura la covrig de-a fost nevoie să le arătăm cum se bate cu cărămidă-n piept. Curând s-a împuțit treaba în Vietnam cu războiul și domnul Klain a trebuit să se-ntoarcă acasă terestru, prin China și U.R.S.S., când pe jos, când pe picioare. Acea călătorie l-a afectat mult şi a rămas cu un tremur toată viaţa, de nu mai nimerea să bage ață-n… gaura de cărămidă. Bietul om! Așa că aveți grijă cu “mersul pe jos face piciorul frumos”.

   În 1857 se inaugurează calea ferată Timişoara – Jimbolia – Kikinda (Serbia) – Seghedin,dând un nou impuls dezvoltării localității prin apariția fabricii de țiglă, morii cu aburi sau fabricii de pălării. Gara din Jimbolia e legată de Regina Maria, care a dat un interviu în noiembrie 1926 când a revenit din America unde a fost să promoveze ţara. Tot pe aici au trecut Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Sever Bocu, Pamfil Şeicaru, prinţesa Martha Bibescu. Orient Expres a circulat prin Jimbolia până prin 1936. Atunci a fost schimbată ruta pe la Vârşeţ. Varianta Simplon a Orient Expresului unea Bucureşti-Timişoara-Veneţia-Paris. Gara din Jimbolia a fost şi locul în care se făcea contrabandă cu lingouri de aur, care trebuiau scoase sau să intre ilegal în ţară, dar şi locul în care s-au înregistrat întâmplări dramatice. Localnicii povestesc despre cei care ar fi vrut să iasă ilegal din România comunistă şi, în încercarea lor disperată, s-ar fi fixat pe fundul unui vagon. Nu se știe dacă au și reușit.

Biserica Romano-Catolică „Sfântul Wendelin” , aia din centru, este clădirea cu cea mai mare vechime din oraș. Ea a fost ridicată chiar în anul colonizării localității, adică 1766. Inițiativa i-a aparținut preotului Sebastian Blenkner, cel care a fost responsabil cu organizarea călătoriei coloniștilor veniți din regiunea aflată în partea de vest a Germaniei. În 7 iulie a avut loc realizarea fundației edificiului, iar în 9 octombrie s-a finalizat acoperișul. Meșterii răspunzători de ridicarea bisericii au fost Andreas Tobisch și Johann Jäckl din Szeged. Prima liturghie a avut loc în ajunul Crăciunului, în 24 decembrie 1766.

Decizia ridicării bisericii a fost una curajoasă. La momentul sosirii coloniștilor construcția caselor nu era finalizată, iar viitorul avea să aducă, până la finalul anului, moarte pentru peste 200 din cei nou-veniți. Și totuși, în pofida tuturor greutăților care au marcat devenirea Jimboliei, în ciuda tuturor lacrimilor și a broboanelor de transpirație, clădirea dăinuie și astăzi amintind, pentru cei care își găsesc răgaz să asculte, că perseverența, unitatea, dragostea și credința reprezintă principalele propulsoare ale comunității.