Era greu să scrii despre Ungaria de la 500 de km distanță, din provincia istorică a bancurilor cu Bulă și în care înveți de mic că de muncești n-ai timp să câștigi, munca fiind făcută  pentru moldoveni, ardeleni și… tractoare. De la 50 de km e altă poveste, dar o să am mare grijă ce scriu, mai ales că o fac din postura de minoritar. Așa că mă feresc să sar calu`, puctând în imagini o plimbare “ca-n curtea școlii” prin țara vecină și “pretenă”.  Când vorbim de civilizația vestului ne fuge gândul la Germania, Franța, Elveția. Cine ar fi crezut că “vestul” e mult mai aproape…bine, dacă disociem politic țara de Orban sau Soros. Și eu zic să nu-i amintești românului de politică și ungurului de Trianon. Că amândoi o iau razna!

   Am plecat pe traseul Arad-Turnu-Batania-Oroshaza și alte câteva sate de amintit pe parcurs și o prima impresie se născuse sub căciulă. Drumul e ok, chiar dacă în plan rutier e comparabil cu “potecile” mioritice. Dar din punct de vedere urbanistic ești…în altă țară. Te întâmpină alt fel de case și curți, mult mai îngrijite, fiecare cu panouri fotovoltaice și alte chestii verzi, precum și un sistem de captare și distribuție a apei (mai ales cea termală!) foarte eficient. Cred că nu e izvor termal să nu fie valorificat. Despre culturile specifice câmpiei Panonice nu mă pot pronunță nefiind sezonul, dar se vedea  o împărțire eficientă a loturilor și o proporție convenabilă între teren și mașini agricole. Cam prea multe mașini…oare cine mai dă cu sapa?!

Prima oprire în Kaszaper, un sat liniștit și curat, cu ceva tradiție în începutul transportului pe calea ferată, acum muzeu în aer liber.

  Am oprit și în Kardoskút pentru câteva poze, un al sătuc de pe traseu. 

  Și am ajuns în Oroshaza, un oraș de cca 30 de mii de locuitori, centru cultural important al județului Bekes. Multă zarvă și trompete p-aci, fiind încă campanie electoare, dominată de cel ce avea să și câștige – Victoraș Horban. Dacă a mea ureche s-a obișnuit de ceva timp cu aste vorbe nădușite gen “ighen” sau “nem tudom”, la scriere e bai, că-ți scrântesti ochii căutând o vocală rătăcită printre „s” si „z” pe pancartele mobilizatoare în culori alb-roșu-verde. Așa că, politic având alte simpatii m-am rezumat să le iau orașu-n blitz…mulțumit să pozez ceva obiective mai răsărite. Iacă-tă:

  Următoarea oprire a fost în Nagyszénás pentru un lac și centrul satului.

  Castelul Geist : poveste!

În 1871, Gáspár Geist a cumpărat o suprafață mare de teren la Kiscsákó. Cel mai probabil a construit castelul între 1894-1895. După moartea lui Gáspár, în castel au locuit fiul său, Gáspár V, și mama acestuia. În anii `20, au înlocuit acoperișul de șindrilă al castelului cu ardezie. Numele său este asociat și cu construcția capelei, care a fost sfințită în 1939. În 1944, nobilii Geist au părăsit moșia din cauza războiului. Castelul a fost jefuit de trupele sovietice ce au staționat aici. A fost naționalizat în scurt timp și a funcționat ca școală până în 1973. Castelul a rămas apoi gol până în 1990, când un investitor neamț, Karl-Heinz Reckmann, a cumpărat clădirea declarată monument. A început renovarea cu șemineul și subsolul, iar când a venit vremea renovării acoperișului, după îndepărtarea ardeziilor, țiglele noi nu au mai ajuns, iar proprietarul a murit. În 2013, clădirea a revenit unui nou proprietar în persoana lui Miklós Varga. A început și acesta renovarea, mai exact doar conservarea, pentru că în 2015 a fost arestat pentru înșelăciune. În 2019, un rezident local, Miklós Füzes, a construit un nou acoperiș temporar pe castel pentru a împiedica udarea zidurilor, asta fiind și starea din prezent.

Batthyány-Geist Kastély : loc de pus la cale

  O serie interesantă de evenimente din istoria Ungariei este legată de trecutul castelului. Castelul, cunoscut și sub numele de „Ferma de vânătoare Csákó”, a fost construit de contele László Batthyány între 1844 și 1851 și a fost un loc preferat de nobili pentru vânătoare. Castelul din Csákó a devenit leagănul societăților de vânătoare din Ungaria, deoarece în 1850, la inițiativa contelui László Batthyány și a baronului Béla Wenckheim, aici a fost înființată prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi.

  La mijlocul secolului al XIX-lea, când sentimentul de deznădejde față de eșecul războiului de independență din 1848-49 a definit viața nobililor maghiari, cabana de vânătoare de lângă Kondoros a devenit o parte importantă a vieții publice și economico-politice a Ungariei. Nobilii pro-Kossuth, care nu au putut accepta eșecul luptei pentru libertate, s-au adunat aici ca să poată politiza, sub pretextul vânătorii, și să cultive tradițiile din 48. Autoritățile austriece au observat însă adunările secrete ale nobililor, așa că, temându-se de o conspirație, au construit o cazarmă de jandarmi vizavi de hanul din Kondoros.

  După familia Batthyány, castelul și parcul său, inițial de douăzeci și cinci de hectare, au devenit proprietatea familiei Geist. Moșia Geist a devenit o moșie prosperă, unde István Petőfi, fratele mai mic al poetului Sándor Petőfi, a lucrat ca funcționar de fermă timp de 22 de ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, familia Geist a fugit, iar castelul a devenit proprietatea statului comunist maghiar. Mai târziu, însă, clădirea a rămas nefolosită și abandonată timp de mulți ani. 

  După cele două castele am ajuns în Kondoros, un sat mai măricel renumit pentru vanătoare, cai si…haiducii secolului XIX. Era și aici ceva de văzut iar timp era suficient.

  Ultima oprire a fost în centrul satului Ciorvaș, unde în jurul unui parc stăteau de straja trei biserici.

  Fără a deranja pe cineva, afirm cu mâna pe corazón că ieșirea a fost mai mult decât…relaxantă. Nu m-am simțit ca musafir în țară străină poate și pentru că delimitarea granițelor unei țări nu împarte strict orașe, locuri, oameni…