Pentru a bifa turistic tot ce poate oferi Siracuza, nu e suficient numai o zi – e ca și cum ai încerca să urci dimineața pe Everest și până-n seară să-l cobori. Așa că ne-am stabilit că vom vizita, la pas și pe îndelete, doar insula Ortigia, azi dorindu-ne să fie ceva mai ușor spre moderat. Era a treia zi în Sicilia și ne păstram ceva energii pentru urcușul spre vârful Etna. Renunțasem și la urmărirea unui anumit traseu, dorind să ne bucurăm mai mult de o plimbare ca-n parc și mai puțin de prezența la un seminar de istorie antică.

Am plecat din Catania cu autobuzul că trenul l-am scăpat la mustață, căscând ochii la niște “faraoni”, întinși pe jos în parcul gării,  în așteptarea injecției salvatoare…diabetici se pare. Insulină pe naiba…dar eram curios să văd eu cum își caută vena. Așa că fugi `napoi în autogară la Interbus. Dar a fost ok și ca preț și ca timp, iar de comoditate nu mai zic decât c-am picotit minute bune. Aveam o restanță de somn după o noapte spartă de  scuterele turate de pe străduța noastră de doi metri lățime. Interbusul a oprit într-o parcare, lângă un șantier , ocazie de a mă strecura să las ceva în “ecologica” ăstora, deși oamenii munceau și s-au făcut că nu mă văd și nici n-au strâmbat din nas. Poate după aceea…

Siracuza a fost o colonie a grecilor din Corint, întemeiată cu vreo 700 de ani i. Hr., care a devenit în scurt timp cea mai importantă cetate vestică. Mai ales după ce i-a umilit și bătut la “culo nudo” pe cartaginezi, luând fața Atenei ca un Ferrari pe turnantă. Dar a venit declinul și faima cetății a început să apună. La vreo 200 de ani (tot înainte de…) a foat cucerită greu de romani, întârziați de invențiile și “mașinăriile” unuia, Arhimede, mare matematician și inginer d-aci din Siracuza, ucis chiar în asediu de o lance romană. Tocmai ce “scremea” o teoremă. Alta, nu aia celebră cu “Evrika” când , gol-pușcă, a țâșnit din cadă  direct în stradă …cine n-a auzit de el înseamnă că n-a experimentat imersiunea și a mers la mare doar să-și plimbe slipul, sărind peste liceu direct la un master…

Începând cu acest moment puterea Siracuzei a pălit. A devenit un centru religios al perioadei timpurii creștine, însă puterea sa legendară s-a stins. În epoca medievală, a fost distrusă de sarazini și o mare parte din clădiri s-au prăbușit la marele cutremur sicilian din 1693. Siracuza supraviețuiește până în secolul XX, când orașul a suferit o dublă lovitură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Prima dată, este bombardat de aliați, iar după capturarea orașului de către aceștia, a încasat un nou bombardament, de această dată din partea Luftwaffe, în 1943. Din fericire, ruinele ce ocupă o suprafață extinsă de teren au rămas, în mare parte, neatinse, Siracuza rămânând până azi unul dintre cele mai fascinante orașe din Sicilia.

Intrarea pe insula Ortigia, în fond partea istorică a orașului, se face pe două poduri pietonale, având în dreapta portul. Tocmai acostase MSC Splendida, așa că se preconiza o aglomerație serioasă prin centrul Siracuzei. Era o zi de marți și nici nu mai știu câte pisici am numărat cu care ne-am intersectat. Sigur n-au fost toate negre… Mizam pe faptul că sunt mult mai vivace decât “seniorii” coborâți de pe vapor și apuc să-mi fac turul până își servesc ăștia cafeaua și croissantul. Așa că ne-am înșirat la pas pe străduțe, dominate de clădiri de un calcar mult mai alb decât în restul Siciliei, aducând mai aproape de un “vibe” grecesc, spre deosebire de cel arăbesc al Cataniei. O să punctez câteva obiective pentru care mai am cuvinte… cele fără de cuvinte vă invit să le descoperiți singuri, rătăcind prin labirintul de străduțe, bucurându-vă de fiecare “piatră”, rufă-ntinsă la uscat sau fustiță intrată la apă.

Templul lui Apollo

Este cel mai vechi templu din vestul Greciei, cu celebrele coloane dorice, închinat lui Apollo, zeul artelor și al luminii. Alții spun că pentru Artemis ar fi fost ridicat… nu mai contează. A fost mai apoi biserică bizantină, moschee musulmană sau locuință pentru săraci. Acum, în centrul pieței, nu mai sunt decât ruine, înconjurate de mici magazine, terase și tarabe cu ace, brice și carice.

Nici nu-ți poți imagina “ura” italienilor pentru zeul grec de au permis vânzarea de chiciuri electrice, chiloți și alte lenjerii lângă ruine. M-am tot foit pe lângă o marocancă, nu atât de `naltă pe cât era de lată, să cumpăr o șapcă, da` n-a lăsat la preț, călca-o-ar fiscul!

 Fântâna Dianei

Continuând în aceleași direcții, ajungem în piața Arhimede, iar în mijlocul giratoriului tronează o statuie a zeiței vânătorii, Diana, ocrotitoarea Ortigiei, cu nelipsitul arc și câinele din dotare. E construită la începutul secolului trecut, înlocuind un mai vechi felinar și dând un farmec aparte pieței, mai ales acum în sezonul țâșnitoarelor. De aici și mulțimea de turiști și gură cască, dând din coate în căutarea pozei perfecte, cu ochii în Kodak-uri sau telefoane, riscând să le facă curul garaj pentru ceva scuter sau vreun Seicento… mamma mia, suntem într-un giratoriu până la urmă!

Catedrala din Siracuza

Urmând valul de turiști prin meandrele străzilor înguste, cu un instinct de turmă ovină rumegând în soare, ajungem în piața Domului, cu o deschidere impresionantă și mărginită de clădiri istorice având utilități de tot felul, unele mult mai de actualitate. De departe, cea mai impozantă este catedrala, ce a fost construită în secolul al VII-lea de episcopul Zosimo, pe ruinele unui vechi templu grecesc închinat zeiței Atena, datând din secolul al V-lea î.Hr. Vechiul edificiu doric, înconjurat de coloane, a fost încorporat în structura catedralei de astăzi.

De-a lungul timpului, aici s-au adunat multe opere de artă, printre care și o statuie din argint a Sfintei Lucia. De neratat, această biserică reprezentativă a Siracuzei, pentru că îți dă un fior omenesc de… neputință și efemeritate. Iar prin piață sunt atâtea terase cu un pitoresc aparte și, de vrei sau nu, mâna-ți fuge la portofel.

Fântâna Arethusa

Pe o stradă întortochiată, dinspre catedrală spre malul mării, se află un izvor străvechi, mult timp fiind singura sursă de apă proaspătă a orașului, cu o legendă interesantă. Arethusa a fost fiica lui Nereus și, prin urmare, era una dintre Nereide. Zeul-râu Alpheus s-a îndrăgostit nebunește de ea, dar ea a fugit în Sicilia, devenind o preoteasă a zeitei Artemis. Ca să scape de hăndrălău, a fost transformată într-o fântână de către Artemis. Alpheus, cuprins de instinctul procreării, și-a croit calea pe sub mare și și-a unit apele cu cele ale Arethusei. De aici și gustul puțin sărat al apei… științific s-a dovedit că sunt infiltrații din mare. M-am holbat la luciul apei de-mi ieșiseră ochii ca la melc, dar n-am văzut nicio ninfă… doar pești, câteva rațe și papirus.

Castelul Maniace

Ei și uite așa, ușor, ușor am ajuns și la vârful Insulei Ortigia, unde este situat Castelul Maniace, după numele unui general armean ce a recucerit Siracuza de la arabi. Mai târziu, regele Siciliei a construit peste vechiul fort un impozant castel, folosit ca fortăreață defensivă împotriva atacurilor de pe mare. Asta de prin secolul al XIII-lea. Se poate vizita în interior și durează aproximativ o oră. În plus, găzduiește un mic muzeu care poate fi de interes, deși de admirat cu precădere este panorama asupra mării.

De aici, din cel mai sudic punct al insulei, am făcut cale întoarsă, intrând prin alte “palazzo” și “chiesa”, urmând faleza estică, pierzându-ne efectiv pe cele străduțe. Numai că-n dreapta urmăream malul mării și era relativ ușor să-mi dau seama în orice moment pe unde sunt. Dar parcă nici nu voiam să știu, lăsându-mă purtat pe sus de un alt simț, ca într-o nedureroasă călătorie în timp, din care știam că o să ies curând. Voiam să iau ceva cu mine, ca amintire, și nu știam ce. Aș fi luat totul.