Rezervarea pentru cazarea din Zanzibar a fost cu peripeții : ba o aveau, ba n-o aveau. Și asta m-a îndârjit și mai mult în a stărui în prima alegere. Parcă era un semn de la barbosu’ – pe asta o alegi și nu alta, c-altfel le dau o ploaie de-și caută insula pe fundul oceanului. Și nu m-am lăsat! Le-am plătit toată suma odată, ca să le forțez mâna. Să vedem de unde-mi scot ăștia cazarea…

  Bilete de avion aveam, așa că plecam oricum. La noi dădu-se primul ger mai serios, îmi curgea nasul ca lumânările-n biserică, așa că hai la căldură. Făceam totodată și o economie la gaze, că-ncepusem să ascund facturile de copii… să nu vadă “pe ce dă tata banii” . Rezervarea fermă a venit când nu mă mai așteptam… știam doar că este în sud-estul insulei.

Dongwe Club sau Dongwe Beach Resort fusese până acum un an numai pentru italieni, adică un club exclusivist pentru peninsulari, proprietarul fiind din Sardinia. Așa că, de când ne-a lăsat transferul la recepție și până când am plecat “parlavo italiano”. Bineînțeles că “ne-am lipit ca cocoșatul de gard”, că nu era mult timp de când ne întorseserăm din Bari.

Doamna manager ne-a primit cu paharul de șampanie, toată numai zâmbet, auzind cuvinte latine de la noi. Când a auzit că suntem din România, s-a făcut că are treabă, pasându-ne recepționerului. Bine că apucasem să pun mâna pe cheia de la camera cu „view” la piscină și ocean, că poate mi-o schimbă, cine știe…

Camera era foarte mare, mobilată minimalist în stil colonial, dar poziția era excelentă – din trei pași eram în piscină și, dând din mâini, picam în ocean. Halal noroc! Sau cum se zice pe la noi “la barza chioară…” Singura problemă era cheia legată de un breloc de aramă de vreo două kile. Când am pus-o în buzunar la șort, un crac a coborât, trecându-mi de genunchi. Unde, pana mea, plec cu panarama asta după mine, că dacă dau să intru în apă mă bagă la fund?

Aveam răcitor, aerul funcționa non-stop, schimbau lenjeria și prosoapele zilnic și aduceau apă îmbuteliată. De-ți lăsai pijama sau chiloții împrăștiați, îi găseai aranjați în mijlocul patului cu o floare-nfiptă-n zona șlițului. Iar seara mai treceau o dată să aranjeze patul să coboare plasa de țânțari, timp ce tu erai la cină. De te găseau pe „tron”, cred că te și ștergeau. Păi să nu le dai și lor de-o ciorbă?

Și în restaurant se vedea influența italiană, de la șeful bucătar până la ultimul chelner. Aproape toată lumea vorbea în italiană, iar politica resortului era „turistul nostru, stăpânul nostru”. Nu băgam de două ori în gură că mă trezeam cu câte cineva pe lângă mine: ”come ti senti?” sau “tutto bene?”

Mâncarea – nu mai vorbesc, peste așteptări. Am „dat iama” în caracatiță, pește și alte alea de prin mare, încercând din toate câte un pic și nu pot spune că ceva nu mi-a plăcut. Doar erau supervizate de sicilianul bucătar, un ins rotofei ce mai bine-l săreai decât să-l ocolești. Dar piesa de rezistență o reprezentau fructele… am mâncat cel mai bun, copt și aromat mango, ever! Și nu numai…

Echipa de animatori – cinci băieți și șase fete, de la I Grandi Viaggi – își făceau treaba atât în cursul zilei, la piscină sau pe plajă, cât și seara prin spectacolele pe care le organizau. N-aveai cum să te plictisești, erau după tine tot timpul, că de la un timp nu mai știam dacă sunt român sau italian. Aveam o pereche de papuci de care voiam să scap, așa că i-am lăsat intenționat pe plajă… nu-ți spun că i-am găsit la ușă, aduși de unul dintre ei? Uite drace, că nu mai scap de ai “scalpeți” ca olteanu’ de sărăcie!

Surpriza cea mare a fost petrecerea de Crăciun, cu cină servită pe malul oceanului, urmată de o scenetă tematică cu nașterea lui Isus, pusă în scenă tot pe plajă. Am avut și iesle, măgar și capre, venit-au și magii… numai fecioara și pruncul erau din alt film, fiind de culoare… Nu găsiseră nicio turistă cu plod mai mititel, așa că au adus ce au găsit și ei prin satul învecinat… Apoi discotecă la piscină… să vezi ce se “ondulau” băieții masai pe lângă niște doamne mai trecute, plecate cam singure din Italia…

Vreau să închei amintind și de cadrul natural în care se situa resortul – o grădină mirifică, plină de copaci cu flori roșii și galbene. Limitele erau trasate de ziduri înalte, fără acces din exterior, iar bungalow-urile se înșiruiau în cascadă, de la recepție – punctul cel mai de sus, până la piscină. Era chiar și un corp de pază format din 8-10 paznici, cu clădire proprie, undeva în marginea proprietății. Nu prea aveau de lucru cu localnicii, mai mult fugăreau maimuțele aciuite prin copaci. Sau scoteau șopârlele strecurate prin ușa întredeschisă, în dormitorul vreunei doamne „nevricoase”…

Cine își dorește o vacanță liniștită, într-un loc relativ retras, pe malul oceanului, fără a interacționa prea mult cu băștinașii, ăsta ar fi un loc perfect. Oceanul vine și pleacă, dar e o piscină superbă. Și mâncarea… Dongwe Club, mă voi întoarce vreodată la tine? Nu de alta, dar am avut transferul la aeroport foarte de dimineață și mi-ai rămas dator cu un mic dejun. Ei, lasă, că de o lună mănânc doar amintiri…