Denumit și Comoara Mureșului, castelul Teleki din Gornești este un loc în care trebuie să ajungi negreșit dacă tot dai ceva târcolale prin Mureș. Impresionează prin arhitectura barocă, dar și prin amplasarea în mijlocul naturii. Un castel aproape perfect, îmbrățișat de un cadru natural al unui mirific parc dendrologic.

Nu trebuie să mai specific faptul că obiectivele astea vechi, fie că sunt castele, conace sau cetăți, îmi magnetizează imaginația, generând povestiri, unele chiar neîntâmplătoare. Călătoria este parte din mine, este o rutină săptămânală pe care refuz să nu o respect. Așadar, cel puțin într-o zi de weekend, plec prin România, în locuri vechi și noi, din care mă încarc cu energie. Când ajung în destinații pe care nu le-am mai văzut, inima mi se umple de bucurie, iar când ajung în locuri ca acestea, fericirea-mi dă pe afară ca ibricul de cafea. Pesemne, fermecat de ghiocul unei pirande înșelate de al ei caștar cu o româncă.

Am trecut prin Gornești într-o zi de toamnă târzie, cu valuri de frunze ruginite ce pluteau pe drum, în adierea unui vânt ușor. Castelul. Județul Mureș este raiul genului de astfel de locuri, iar în apele Mureșului se oglindesc cele mai multe dintre ele. Acum, să spunem drept, în acele vremuri, unde era cel mai frumos să-ți tragi castel, dacă nu pe malul râului? Am urcat de la Arad pe Mureș în sus și cred că am numărat la castele până le-am pierdut șirul.

Imaginea castelului de pe podul din fața intrării este una care te lasă mut… rămâi ca fiul boului la poarta nouă. Numai că a trecut ceva până am nimerit poarta. Omul de la telefonul de contact a spus că nu-i sezon, așa că puteam juca sârba pe la poartă. Uită-te, Gogule, printre uluci… Noroc cu o femeie care trebăluia prin spatele unei case și ne-a făcut scăpați în curtea castelului, după ce și eu îi scăpasem câteva hârtii în buzunarul de la șorțul pestriț. Dincolo de gard ne-am pierdut direct în vremuri de demult, iar lacul cu ponton din partea dreaptă parcă țipa să-l luăm cu noi în poze.

Pe toată durata vizitei, doamna respectivă a lăsat baltă treburile și s-a metamorfozat într-un ghid autentic. Asta poate și din necesitatea de a ne supraveghea știind că ne dăduse drumul pe barba ei. Ne-a explicat istoria locului și ne-a răspuns la întrebări. Rareori mi s-a întâmplat să am un ghid doar pentru mine, chit că dialectul locului îmi smulgea câte un zâmbet. M-am bucurat și mi s-a părut util să aflu informații legate de familia Teleki. Așa am aflat că unul dintre moștenitorii vechii familii își petrece fiecare vară aci, la castel, iar în restul anului locuiește la Bruxelles.

Castelul Teleki a fost construit între anii 1771-1778 pe locul unei foste cetăți medievale, fiind realizat în stil baroc pur transilvănean. Din cetatea medievală nu mai rămăsese mare lucru, așa că s-a realizat o clădire complet nouă, în tendințele vremurilor respective. Timp de aproape 200 de ani, pe aici s-au perindat multe generații de nobili Teleki. În 1949, clădirea este naționalizată, fiind folosită ca leagăn pentru copiii sănătoși din familiile cu TBC, iar în ultimii ani a funcționat ca o casă de copii. Asta până în 2011, când a fost retrocedată către familia moștenitoare.

Asemenea Castelului Calendar de la Zău de Câmpie, castelul din Gornești are 52 de camere, cu 365 de feroneste, simbolizând zilele anului. Legenda spune că fiecare zi trebuia să fie privită printr-o altă fereastră pentru ca, după cum treceau zilele, să se schimbe și norocul persoanei care privea. Clădirea are formă de U, iar cele două corpuri sunt orientate înspre parc. Cupola înaltă este perfect centrată pe clădire, fiind amplasată deasupra sălii de recepție. Fațada este simplu decorată, iar pavilionul central este înfrumusețat cu elemente rococo.

În curte am dat peste o serie de statui ale unor figuri din mitologia greacă și romană aduse de la un alt palat Teleki, din Budapesta, precum și câteva pietre interesante. De asemenea, erau împrăștiate ici-colo niște statui pitice caricaturizând figuri ale Revoluției Franceze. Bunicul actualului proprietar era colecționar de artă și pasionat de arheologie, acesta căutând vestigii romane și artefacte chiar și în albia Mureșului. Parcul găzduiește copaci din soiuri diferite, iar cel mai vechi, un ginkgo biloba, are aproximativ 250 de ani.

  Cât privește destinația actuală, doamna cu șorțul pestriț spunea că actualmente castelul trebuie să producă banii necesari restaurării. În fiecare an aici se organizează Ziua Castelului, care adună aproximativ 6000 de persoane, dar și alte evenimente, nunți sau botezuri având o capacitate de maxim 250 de persoane precum și bine-cunoscutul festival de muzică Awake Festival. Poa` să cânte și manele…bani să iasă!

În interior, am găsit câteva încăperi impresionante, cu feronerie uriașe în arc de cerc. În tot acest decor de basm, cu tavane înalte, am aflat că ușile, mozaicul, teracotele, candelabrele și pictura de pe tavan sunt originale. Tot mobilierul a fost furat și distrus în cel de-al Doilea Război Mondial, așa că a trebuit refăcut. Tot atunci a fost distrusă și biblioteca; însă o parte din cărți au fost salvate, astăzi regăsindu-se la Biblioteca Teleki din Târgu Mureș.

Am ieșit din incinta interioară aproape zoriți de purtătoarea de șorț, ce probabil avea mustrări de conștiință că făcuse un ban cinstit. Ne-am scurs agale peste podețul de pe lac, dar tot întorcând capul spre a surprinde un ultim detaliu. Am rămas plăcut impresionat de castel, ca și de parcul înconjurător; mai trebuia să fiu martor la o defilare de epocă, cu costumele aferente. O polka sau menuet puteam să fredonez și singur, chiar și din memoria invariabil pierdută, acum rămasă conectată la anii de glorie ai castelului Teleki.