Era 1 Decembrie și ajunsesem pe la prânz în Târgu Mureș. Zi de mare sărbătoare în țară dar pe aci, mai “cu fereală”  – bine măcar că n-avem văzut păpuși spânzurate în trei culori, care s-agite spiritele ca la Steaua-Dinamo. Și uite așa, fără să-mi planific în vreun fel sau să cred că se poate întâmpla și în realitate, hai să iau cu asalt ceva obiective. Mi s-a pus pata pe Cetate. Mă și vedeam intrând  in Cetatea medievală din Târgu Mureș ca un  Mihai fără de cap, revenit pentru o zi din fundul Istoriei. Bine, singura legătură cu personajul era Oltenia… sau cel puțin așa-mi plăcea să cred.

Cetatea medievală este relativ aproape de centrul orașului, că din Piața Trandafirilor nu cred să fie mai mult de 5 minute de mers agale. Îmi fugeau ochii ca girofaru` către oarece firmele luminoase iar nările dilatate adulmecau și ceva d-ale gurii. Ah, uitai să spui : pe-acilea nexam fasole cu ciolan. Ori nu s-a făcut anul ăsta ori mai e mult pân` la alte alegeri. În schimb mirosea pe tot bulevardul a kurtos… Scump vericule, de zici că-i din făină de greiere trubadur altoit cu lăcusta acrobată!

A fost spectaculos să descopăr câte lucruri interesante poate să ascundă  cetățuia din Târgu Mureş. Mai ales că pornisem cu ideea că o să văd niște ziduri posomorâte,  o biserică reformată… şi cam atât. Biserica era închisă și mai mult decât o echilibristică în fața portalului, nu mi-a ieșit. Pentru poză. Tocmai citisem că  ar fi, fără doar și poate, cea mai veche clădire a urbei. Iacă-tă : “Ridicarea bisericii a fost făcută de ordinul franciscan, în secolul al XIV-lea, fiind însă finalizată în întregime abia în 1492. Tot în acel an, în jurul bisericii, s-a construit un castel-cetate pentru voievodul Transilvaniei de atunci, Báthori István.”

În 1601, trupele generalului Gheorghe Basta (de fapt, Giorgio Basta, că era italian, “ieși-ne-ar vorbe” cu descendentele lui, că s-a “dat” la Mihăiță al meu) au distrus aproape toată cetatea. Ceea ce le-a scăpat a încăput  pe mâna cetelor de soldați conduși de Moise Székely (Moise Secuiul). Locuitorii au fost nevoiți să se ascundă atunci în pădurile din împrejurimile așezării, în timp ce nobilimea orașului și-a găsit refugiul la Brașov. Ai mai cu dare de mâna se băgaseră la o saună în Poiană…

Tot acolo a ajuns și judele orașului, Tamás Borsos, despre care se povestește că, atunci când a văzut cetatea brașovenilor, a spus cu glas tare: “O asemenea fortăreață trebuie să construiesc și eu la Târgu Mureș și astfel oamenii nu mai trebuie să se pună la adăpost prin păduri.” Și s-a ținut de cuvânt. Oarecum. În 1602 au început lucrările la cetate. A, nu cu nobilimea în frunte, așa cum s-ar crede, ci tot “pulimea” a fost pusă să-nșire cărămizile de-a roata.

Tot ce a făcut Borsos a fost să oblige breslele din oraș să suporte toate cheltuielile. Cinci din cele șapte bastioane câte are cetatea au fost construite de bresle. Practic, toți locuitorii s-au implicat, au ajutat cu bani și au muncit efectiv la terminarea fortăreței. În curtea interioară erau făcute clădirile unde se adăposteau cu toții în timpul atacurilor barbare.

Toate acele clădiri au fost demolate după 1775, în perioada Imperiului austro-ungar. Ceea ce mai amintește azi de rolul cetății sunt zidurile groase care ajung pe alocuri la 1,40 metri și anumite elemente din vechiul și ingeniosul sistem defensiv ce mai pot fi văzute parțial. Din clădirile construite de austrieci, singura care mai există azi este “Manutanța” (administrația). Aici au loc expoziții de artă mai mereu.

Am descoperit că într-un bastion al cetății există și o expoziție permanentă a Muzeului de Arheologie unde au fost aduse colecții de unelte, produse și însemne de breaslă, armament medieval, piese de argintărie și vestimentație, numismatică, documente despre Cetatea din Târgu Mureș. Interesant mai ales datorită autenticității “drăcoveniilor” înșirate, abia coborâte din vreun pod de șopron, că nici păianjenii nu fugiseră de pe ele.

De asemenea, a fost o surpriză plăcută să aflu că în Bastionul Măcelarilor au loc spectacole de teatru susținute de Teatrul 74, 74 – adică exact câte locuri are acest intim și original spațiu, de unde se aud acum povești. Cât de curând urmează și un stand-up cu Bobonete. Și încă ceva: aproape în fiecare lună, Cetatea găzduiește câte un eveniment. Cred că asta sună suficient de atractiv pentru a ajunge pe-acolo.

Doar că gerul serii mi-a cam pus piedică și m-am refugiat cu o cană de vin fiert în mână lângă patinoarul improvizat. Aveam să descopăr mult tineret în contact cu “istoria”, cam prin tot arealul cetății: la o cafea, un spritz, o “taină” – clocoteau hormonii ca scorțișoara în marmita cu vin fiert! Nu-i de mine, zic, așa că m-am “scurs” la vale pe lângă zidurile cetățuției. Las c-o cuceresc altădată! Într-o altă viață, că d-aia mă-ncarc cu doza zilnică de istorie.