Plecând din Tg Mureș spre Turda, la intrarea în Iernut, înainte de stația Petrom, facem dreapta pentru a vedea un castel de care auzisem întâmplător. Despre oraș mai știam câte ceva, că doar era legat de termocentrala asta de la Romgaz, ce tocmai scosese cărbunele de pe piața de energie. Marcajele nu există, iar pe Map sunt trecute doar… grajdurile castelului, așa că am luat-o ca berbecii prin scaieți și bălării spre acea construcție întrezărită spre malul Mureșului. Cu locația trebuie rezolvat – o să solicit la Google o modificare…

  Multe din castelele transilvane, după ce și-au pierdut gloria de odinioară   zac în paragină și pustiire, ucise parcă de vreme și de nepăsarea tuturor. Când am ajuns în fața acestuia am avut o strângere de inimă, de parcă-mi rămăsese stimulatorul fără baterie – aceiași soartă, aceiași ruină!  Cum de la alții se poate și la noi nu? Turiștii se dau în vânt după astfel de locuri născătoare de povești. In multe alte țări, astfel de castele sunt rare, iar “poveștile” lor au o latură cât se poate de practică : banii. 

La Iernut avem în față un astfel de castel, cu o poveste mai mult decât suficientă pentru a se vinde bine. În beciurile lui au fost închiși doi mitropoliți ai Transilvaniei, Ilie Iorest și Sava Brancovici, pentru că nu au vrut să se lepede de credința lor strămoșească. Într-un salon de la etaj a avut loc un halucinant joc de cărți prin care castelul își schimbă proprietarul cât ai zice „full de ași cu dame-n coadă”.

Castelul este atestat documentar de prin secolul al XVI-lea, dar este posibil ca pe acel loc să fi fost un alt stabiliment nobiliar mai vechi. De-a lungul timpului, a fost stăpânit succesiv de câteva dintre marile familii aristocratice transilvănene, de la familia Bogáthi la familiile Kornis, Apafi, Rákóczi, Bethlen sau Haller. De aici și numele alambicat sub care este trecut prin scrieri și acte oficiale, azi fiind cunoscut ca și Castelul Kornis-Rákóczi-Bethlen din Iernut.

Arhitectural este compus din două corpuri de clădiri: castelul propriu-zis și clădirea porții. Castelul propriu-zis nu era decât nucleul unui complex mai însemnat, fiind înconjurat de ziduri cu turnuri, depozite și grajduri, având de jur împrejur un șanț larg de apărare, cu apă din Mureș. Are o formă patrulateră, cu patru bastioane de colț, la unele încă se mai pot zări elemente de pe vremea când acestea aveau funcțiuni de apărare.

Clădirea se desfășoară în înălțime pe trei niveluri, din care primul, în parte îngropat în pământ, este de fapt un subsol. Zidurile sunt construite din cărămidă arsă, dar la subsol se pot vedea și ziduri de piatră. Tavanele peste încăperile de la subsol și parter sunt boltite cu cărămidă. Etajul este în întregime tencuit, având tavane drepte.

În 1885, proprietarul de atunci, Mark Bethlen, l-a pierdut într-o noapte la cărți. Câștigătorul, contele Jeno Haller, a trecut domeniul în proprietatea Bisericii Romano-Catolice din Transilvania, de unde domeniul a fost transformat într-o fermă model și o școală agricolă. După 1920, domeniul s-a destrămat; ceea ce a rămas a fost naționalizat în 1948, iar castelul a devenit liceu agricol.

Acum câțiva ani, castelul a trecut și printr-un incendiu, fiind nevoie de o intervenție rapidă. Bine că unele porțiuni ale acoperișului, cele devastate de incendiu, au fost reparate, deci cel puțin prin acoperiș nu plouă, dar starea generală a castelului este sub orice critică. S-au făcut numeroase intervenții asupra clădirii originale; unele sunt mai vechi, altele datează din secolul trecut.

O plimbare prin gunoaie și moloz poate fi relevantă pentru un cunoscător: unele uși păstrează încă formele Renașterii, mai vedem portaluri cu inscripții săpate în piatră, iar într-o „sală de clasă” se mai păstrează urmele unui vechi șemineu. Ruina nu este doar rodul delăsării, ci și al furtului: în nici o încăpere nu mai există podeaua, aceasta fiind smulsă sistematic. Ce ați avut, fraților, cu parchetul, n-avea țara asta suficient lemn de foc?

Castelul de la Iernut avea un întreg domeniu, pe care putem doar să ni-l imaginăm. În fața castelului trebuie să fi existat un parc, după moda englezească sau franțuzească. Accesul spre castel se face pe o alee, la începutul căreia se mai păstrează, grav avariat și asediat de bălării și nepăsare, un giratoriu masiv ridicat, cel mai probabil, cu scop de reprezentare. O imagine mai veche, preluată de pe Wikiwand, ne lasă să înțelegem cât de frumos ar putea arăta castelul, încadrat în peisaj cu malul Mureșului, dacă ar fi îngrijit și pus în valoare…

Ce ar mai fi de spus? Castelul de la Iernut este unul din sutele de monumente istorice ale Transilvaniei de care statul, proprietarii, istoricii și istoricii de artă, arhitecții și iubitorii de monumente istorice, nu în ultimul rând autoritățile locale, ar trebui să le vadă și să le protejeze, fiecare cu instrumentele pe care le au la dispoziție. Dacă nu o vor face, sau dacă împreună nu o vor face, dacă ridicăm în continuare din umeri, aceste monumente vor deveni una cu pământul. Iar povestea va începe, invariabil, cu: „a fost odată un castel”…