Eram în a treia zi în Mestre, în față cu deja nelipsitul “colazione” și bârfit pe la spate de două asiatice guralive. Astea trebăluiau, cam fără spor, după tejgheaua barului, gângurind onomatopeic în păsăreasca lor mandarineză. Regulat se scăpau pe ele într-un râs strident, acoperind zgomotul de cești trântite in spălare și-mi tulburau izvorul gândurilor. Aveam în cap să plec spre gară, dar teama că va ploua îmi mușcă din oase. N-arata prea bine după cum se-mbulzeau norii unu-ntr-altu`. Simțeam frustrarea cinefilului  când operatorul schimbă filmul în ultima clipă, din cauze obiective. Așa mă simțeam eu în dimineața aceea : luasem bilet să văd  “Îndrăgostiții din Verona” și s-ar putea să asist la… “Desculț în parc”.

Fie ce-o fi, plec…așa că din gară urc în trenul spre Verona. Curat, rapid, relativ ieftin. Abia după Vicenza scap de norul amenințător, spart în fărâme de un soare timid dar promițător. Am făcut exact o oră și zece minute, așa cum scria și pe mers. Cum la ăștia se poate și la noi nu? Or fi roțile mai rotunde și fierul nu ruginește? Întreb, nu dau cu parul! Iar cum Verona mă primește cu vreme bună, o starea de bine mă cuprinde din cap și se lasă-n picioare. Picioare care mi-au luat-o înainte spre Porta Nuova…

Odată trecut pe lângă aceasta, mă lipesc de trotuarul străzii care duce spre Citta Antica, iar prima oprire este în Piazza Bra, lângă statuia ecvestră a lui Emanuele II-lea. Mai exact „la coada calului”, pentru o pauză de hidratare, timp în care mă transform într-un fin observator al parcului și al clădirilor ce-l înconjoară. Fără îndoială, una dintre atracțiile cheie este Arena di Verona, un imens amfiteatru, imediat după ieșirea din micul parc al pieței. Construit din calcar alb și roz și datând din sec. I i.Hr., este una dintre cele mai bine conservate structuri romane din lume.

Zice-se că în vremurile acelea, spectacolele romane și turnirurile cu gladiatori erau asistate de până la 30.000 de spectatori. În zilele noastre, cam tot atât, dar de turiști, chiar dacă amfiteatrul este folosit doar pentru concerte și spectacole de operă. „Circul” e făcut doar de grupurile de turiști, în special de ai lui Salman Khan. Eu am avut „privilegiul” de a mă întâlni cu unul din legiunile XIII Gemina, scăpat din ghearele istoriei, așa că am imortalizat momentul. Poza o duc și o lipesc pe un pietroi la Sarmizegetusa Ulpia, când încep ședințele energetice… să fie sufletului măritului rege Decebal.

După turul circular făcut prin  piața amintită, am ajuns cam tot de unde pornisem și am făcut stânga pe Via Roma spre unde map-ul zicea de un castel. Castelvecchio (înseamnă Castelul Vechi în italiană, v-ați prins) este emblematic Veronei și se află pe malul râului Adige. Este construit în secolul al XIV-lea de către dinastia Scaligeri, care a condus mulți ani orașul, prin Evul Mediu. Cândva folosit ca o importantă cetate militară, astăzi castelul găzduiește un muzeu. Expozițiile cvasipermanente prezintă arme medievale, precum și piese de artă din perioada Renașterii. Castelul impresionează prin masivitatea și trăinicia fortificației exterioare, ce face sa te întrebi, dacă ar fi cazul : “mă, de unde să încep asaltul?”

Mai surprinzător decât muzeul, mi-au părut priveliștile de pe meterezele castelului către Ponte Scaligero, unul dintre cele mai frumoase poduri de peste rău. Ieșind din castel am traversat pe podul respectiv pentru a trece pe stânga râului Adige. Construit în secolul al XIV-lea, scopul său principal a fost de a  evada din castelul asediat. Acum îl treci doar ca sa-ti pui o dorință, să închizi un lacăt pe grilajul de la intrare și să scapi cheia-n râu. Multe lacăte ruginesc atârnate, că de-o fi la o adică taie Dorel cu flexul de-i sar capacele.

Preț de circa o jumătate de oră am mers, așa în dorul lelii, pe partea stângă a râului, până la Ponte Garibaldi. Căutam un fel de detașare obiectivă, necesară privirii prin alți ochi a „Veronicăi” – ceva de genul “parcă se vede bine și de departe”. Dar nu ai timp efectiv pentru a filtra ceea ce simți “by the way” de orașul înamoraților, pentru că sunt atâtea și atâtea de văzut. La final o să las scris și ce aș fi vrut să văd și n-am văzut, poate alții au mai mult de o zi la dispoziție. Acum grăbesc peste pod spre dom, trăgând în grabă o poză de jos în sus…că de sus în jos n-am mai apucat!

Chiar dacă aveți o singură zi în Verona, Cattedrale di Santa Maria Matricolare nu trebuie ratată. A fost construită în perioada 1280-1400 de către călugării ordinului dominican. Este domul orașului și fără îndoială cea mai frumoasă biserică, așa că nu lăsa exteriorul său simplu să te inducă în eroare. Chestia cu gardul si leopardul e răstălmăcită in locul ăsta. Interiorul este cu adevărat remarcabil, având tavane cu fresce și opere de artă incredibil de frumoase. Poate că, în esență, asta e și motivația pentru care deschid mai mereu porțile lăcașelor vestice – realismul picturilor și sculpturilor în opoziție cu zugrăvelile ortodoxe, uneori puerile și ilogice.

O altă biserică reprezentativă pentru Verona este Bazilica Santa Anastasia. A păstrat numele unei biserici preexistente din perioada lombardă, închinată Fecioarei Anastasia, o martiră din secolul al IV-lea.  În jurul anului 1290, aici s-a stabilit ordinul dominicanilor și a început construcția actualei bazilicii gotice, dedicată martirului Sfântul Petru, un dominican originar din Verona și patron al orașului alături de Sfântul Zenon. De admirat aici cele 12 coloane de marmură roșie care susțin întreaga arhitectură, a celei mai mari biserici veroneze.

Oarecum în criză de timp, grăbesc spre Piazza dei Signori pentru a urca în Turnul Lamberti. Îmi spusese mie cineva că Torre dei Lamberti este cel mai mare turn din Verona. Construit inițial în 1172 de familia Lamberti, turnul se ridică la 84 de metri înălțime după ce construcția sa a fost integrată în Palazzo del Consiglio. Pentru a ajunge în vârful turnului, după ce stai la ditamai coada pentru bilet, trebuie să urci o scară (368 de trepte) sau cu liftul pană aproape sus. Din vârf te bucuri de vederi panoramice superbe asupra acoperișurilor roșii ale orașului și asupra meandrelor râului Adige. Căutam din priviri si următoarea destinație dar n-o găseam pentru că era în umbra turnului – Casa di Giulietta.

Când spui Verona spui Julieta, iar domnișoara Capulet prinsese mare drag de signore Romeo Montague. Ăstuia-i căzuseră ochii-n „balcoanele” divei (sau balconul, că eu numai unul am văzut) și despre amândoi scrise unul, Shakespeare. De unde știa, s-a inspirat sau auzit povestea englezul ăsta purtător de joben… nu se știe. Este un lucru cunoscut că “marele Bill” n-a părăsit niciodată insula britanică dar are statuie aci. Și atunci se pune întrebarea “de ce Verona?” O parte din nedumerirea mea era și pe chipul dumnealui sau cel puțin așa am văzut când l-am salutat.

Urmărind șuvoiul uman cu densitatea maximă pe metru pătrat, am găsit Casa Julietei, ce era parțial ascunsă. Era la capătul unui gang cu pereții acoperiți de biletele de amor. N-am timp să văz de este printre ele și scrisoarea pierdută de coana Joițica a lu` nenea Iancu că mă tot împingeau unii, de parcă Julieta le dăduse întâlnire la ora fixă și erau întârziați. După “bagaj” păreau de la termopane – gata, închid ăștia balconul, zic-. Înăuntru, o casă din secolul al XIII-lea cu o curte mică în care puseseră o statuie de bronz, chipurile fiind a Julietei.

Toate privirile și obiectivele, cu blitz sau fără, erau îndreptate spre balconul unde Romeo i-a promis Julietei dragostea sa eternă. Acum, de dai ceva euro, intri prin casa oamenilor și ieși la balcon unde te “maimuțărești” să te tragă în poză prietenii tăi de pahar și manele la maxim, rămași in curte. Am zis că nu mă urc… mai știu pe unul ce i s-a tras de la un balcon, acum ceva ani. Zicea “alo, alo”  și l-au scos cu elicopterul. Și s-a dus cu Julieta lui cu tot (ba, parcă o chema Lenuţa lui „Briceag”!).

Așa că am rămas în curte unde era liber, fără bilet e drept, dar nici cu loc să te întorci fără să ștergi pe vreunul la nas. Că se buluceau toți, claie peste grămadă, să se agațe cu mâinile de țâțele statuii de bronz, cică pentru noroc și dragoste…Hai dar și eu atunci, mai mult pentru noroc… cu dragostea ce să mai fac !?  Am pus mâna, așa sănătos, să am noroc pe vreo zece ani, da`și pentru duminica la 6/49… de era să rămân cu sfârcu-n palmă.

În partea opusă, spre ieșire, trona atârnată o cutie poștală, pentru pompieri după culoare, chiar dacă nu văzusem niciunul prin zonă. Am aflat că pot chiar să trimit Julietei o scrisoare (sau e-mail)! Și cică voi primi și răspuns! Mă lași! Apoi să-i scriu ăștia mai tineri. Eu ce să o întreb? Cu ce se dă pe picioarele umflate sau ce iau pentru „romantism” și dureri de șale? Și apoi, la cum merge poșta română, pentru răspuns, la destinatar mai sigur trec „post restant”. Cine poate ști unde voi fi mâine…

La ieșirea in stradă, un “italiano vero” explică unor turiști dintr-un grup organizat că locul nu are nicio legătură reală cu personajele fictive Romeo și Julieta. De fapt, balconul a fost adăugat abia în secolul al XX-lea. Cel puțin asta am înțeles eu…dar de ce nea Giovanni le spui doar acuma, la ieșire? Înseamnă că am pus mâna degeaba! Mai bine mă luam de…hai că m-am luat cu scrisul și până la tren mai am o oră și ceva. Timp ar fi suficient să văd și un ultim obiectiv.

Păi dacă pe fata asta, Julieta, n-a găsit-o nimeni pe acasă de atât amar de vreme, hai s-o caut în locul cel mai sigur din lume. Acolo unde știe cu certitudine o văduvă că-i șade bărbatul…sub copârșeu! Întind puțin compasul și ajung  aici – la Tomba di Giulietta – aici sigur este. Nu era, copârșeul gol – bani dați de pomană! Am văzut un sarcofag gol, un muzeu cu amfore romane și o grădină…Așa că, dragii mei, italienii știu foarte bine chestia cu “blana ursului din pădure”. Și nu numai ei! Așa că înarmați-vă și cu toleranță pentru a primi unele dezamăgiri. Paroles paroles…cum zicea o altă italiancă celebră, trăită la Paris.

Ce voiam și nu a mai fost timp :

Cele mai bune vederi asupra Veronei – Castelul San Pietro oferă cele mai bune vederi panoramice ale orașului și ale râului Adige. Așa că faceți efortul să vizitați locul dacă aveți timp, ca o încununare a călătoriei veroneze. Cel mai simplu mod de a ajunge la punctul de observație este să luați Funicolare di Castel San Pietro. În mai puțin de 2 minute, veți ajunge în vârful dealului. Desigur, dacă preferați mersul pe jos, există un traseu la picior, puțin abrupt pe care îi puteți face până în vârf. Știam că  priveliștile panoramice ar merita efortul, dar a contat foarte mult în economie faptul că palatul din secolul al XIV-lea nu era  deschis vizitatorilor.

Faceți un tur alimentar – Nu există o modalitate mai bună de a descoperi Verona decât să faci un tur culinar cu degustare de vinuri . Vei gusta pastele tortellini locale, vei încerca un espresso italian și celebrul vin Amarone. Bine asta cere mult mai mult timp…și cardul mai mereu pe afară! Probabil cândva, peste ceva ani…dar e o idee!

Mormintele Scaligeri (Arche Scaligere) este un grup de monumente funerare gotice ridicate de familia Scaligeri. Pentru 1 euro puteți intra în interiorul porților de fier și puteți vedea mormintele. Sunt la doar câțiva pași de Piazza dei Signori, așa că nu ratați să aruncați o privire. Atunci erau inaccesibile spre vizitare pentru ceva lucrări.

Grădina Palatului Giusti (Palazzo Giusti) este considerată una dintre cele mai „adevarate” grădini renascentiste din Europa. Cele mai vechi grădini au fost amenajate la sfârșitul anilor 1400. În secolul al XVI-lea, acestea au fost îmbunătățite pentru a servi drept fundal pentru Palatul Giusti. Grădina este amenajată pe mai multe niveluri, cu chiparoși de 600 de ani și un labirint de gard viu.

Și câte ar mai fi de văzut…numai că soarele parcă se scufundase în lacul Garda și aveam de prins un tren pentru a mă întoarce în Veneția. Dar o făceam cu o împlinită mulțumire sufletească pentru că am văzut o bună parte din oraș, am avut vreme bună și picioare ascultătoare. Iar dacă și relatarea v-a ținut atenți până la final, mulțumirea mea e infinită. Veniți în Verona, dragii mei, de preferat singuri, de capul vostru, fără a vă înșira în spatele unui steguleț…