Introducere

  De pui un deget pe hartă în extremitatea de sud-vest a țării, până-n granița cu vecinii sârbi, marchezi un loc miraculos în mijlocul celei mai frumoase și fascinante zone împădurite, printre ultimele păduri virgine din Europa. Mai exact, minunăția se află la îmbinarea laturilor sudice ale munților Aninei și cea nordică a munților Locvei. Suntem în județul Caraș-Severin unde se găsește cea mai compactă suprafață calcaroasă din România, cu o întindere de peste 800 de km pătrați.

  Cu vârfuri pleșuve și nu foarte înalți, pentru că puține culmi au peste 1.200 de metri, munții oferă o imagine splendidă a ceea ce înseamnă lupta în timp dintre apă, aer și calcar. Fiecare a dat câte puțin, fiecare a câștigat câte puțin. Rezultatul sunt formele carstice care lasă uimit pe orișicine ajunge in Valea Beușniței sau a Beiului, cum i se mai spune.

   Neasemuitele frumuseți ale zonei sunt dublate în mod tradițional de mituri și legende stranii. Aceste minuni și mistere, sunt alimentate mereu de „lacrimile” unui bei legendar ce a dat Stambulul pe Banatul Montan. De aici și numele pe care locul central al traseului l-a împrumutat de la cel ce a scornit cândva legenda: „Ochiul Beiului”. Avea să fie traseul nostru de a doua zi…

Duhul haiducului Neamțu

  Primul traseu a fost spre cetatea Ilidia, plecând din Socolari și urmărind tăblițele indicatoare până sub Dealul Cetății. De aici se face dreapta pe sub pădure până dai de o potecă, printre copaci, ce te scoate într-un platou. Tot în urcare spre vârful platoului, ajungi lângă un zid – o ultimă rămășită din fortificația medievală. Sunt multe de spus despre cetate – unele demonstrate istoric, altele la nivel de legendă.

  Nici aici nu scăpăm de „mirajul” bogățiilor din „o mie și una de nopți”. Se spune că în cetatea de la Ilidia ar fi ascuns un adevărat tezaur, o cantitate impresionantă de aur aflată într-un loc care încinge şi astăzi imaginația căutătorilor de comori. Aidoma legendelor născute în jurul altor cetăți, şi aici s-ar fi aflat tunele subterane care legau cetatea de cea a Vârșețului.

  Cea mai cunoscută legendă este însă cea a unui vestit haiduc, în persoana învățătorului Adam Duma. Mai târziu i s-a spus Adam Neamțu, deoarece purta straie „nemțești”. Sătul de nedreptăți și sărăcie, a apucat pe singura cale de „protest” a vremii – haiducia. Controla zona destul de aprig iar când trebuia să dea înapoi o făcea ascunzându-se într-o peșteră din Cheile Nerei. Îi jefuia pe cei înstăriți, pe care îi ataca la drumul mare, împărțind apoi galbenii împărătești săracilor.

  După ce a fost trădat de un tovarăș și prins în timp ce era la iubita sa, Ileana, a făcut ani grei de pușcărie la Oravița și Lugoj. Ieșit de la ocnă, a cerut ajutorul unui localnic din Ilidia căruia îi dăduse, pe vremuri bani frumoși, dar asta, ajuns chiabur, l-a gonit cu argații. Răzbunarea lui Neamţu nu s-a lăsat așteptată. Redevenit haiduc, i-a dat foc celui care îl alungase și l-a ars de viu, cu tot avutul său. Nu peste multă vreme, a fost prins pentru a doua oară și spânzurat fără judecată, lângă Vârșeț.

Valea Beiului

  Pentru a ajunge în valea Beiului, plecând din Oravița, oraș așezat pe Valea Mare, apuci pe un drum asfaltat prin Ciclova Româna, după care mergi spre satele Ilidia, apoi Socolari și în final Potoc. Panglica de asfalt șerpuiește până la cinci km de destinație, oprindu-se la intersecția marcată de podul Beiului, loc de parcare și taxare. De aici încă vreo 2 km pe jos sau cu mașina pe un drum forestier, bunicel, până la camping și păstrăvărie.

   De aici, numai pe jos, pe firul apei spre ochiul Beiului și până la cea mai spectaculoasă cascadă a Beușniței. Traseul e destul de ușor până acolo unde se întâlnesc apa din ochiul turcului – adică Lacul Bei și undele pline de spume ale Beușniței – cascadă pornită din voalul de mireasă neîmplinită al frumoasei ciobănite din preajma Potocului și Socolariului.

Povestea de dragoste dintre beiul turc si ciobănița bănățeancă

  Pe apa Beiului, locuitorii din satul Potoc au construit mori în care își măcinau porumbul și grânele. Pentru a ajunge la morile Potocului, sătenii din Sasca au săpat cu târnăcopul patru tuneluri în piatră muntelui. Acestea se mai văd și azi și scurtează distanță dintre Ochiul Bei și Sasca cu peste 20 de km. Locul este mirific, plin de povești și legende. Dintre toate, legenda beiului păgân și a iubirii sale pentru o păstorita bănățeancă de la poalele Potocului, este de departe cea mai cunoscută.  

  Legenda spune că un bei tânăr, foarte frumos și foarte bogat, că de-aia era bei, a fost la vânătoare pe aceste meleaguri. Pe atunci, Banatul era sub stăpânirea osmanlâilor, care sfredeleau măruntaiele munților de la Ocna și Sasca după aramă și fier. Raiaua era la Ilidia, loc în care se mai găsesc și acum urmele zidurilor în iarba uscată. Ajuns în Poiana Florii, a văzut o frumoasă fată din satul Potoc ce își păștea oile. Frumusețea ei l-a făcut să se oprească și pe loc s-a îndrăgostit foc de ea. Și fetei i-a căzut cu tronc turcul. Parcă tinerețea și inima țin cont de religie! Ce-i păsa ei că el este turc? S-au îndrăgostit nebunește unul de altul și gata.

  Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. În grabă, a trimis o ceată să omoare fata ce îi sucise mințile fiului său. Beiul „al mic” și-a găsit iubita înjunghiată în locul unde acum este izvorul Beușniței. S-a luptat din toate puterile cu ostașii iar în luptă, a pierdut un ochi. Din locul în care a căzut acesta, a apărut lacul ce-i poartă astăzi numele. Beiului a vărsat multe lacrimi, după care și-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care alimentează lacul. Si doar am spus că nu mai avea decât un ochi…

  Din deal, din marginea lacului, vin apele cascadei Beușnița. Spumoase și cu zgomot, acestea se aruncă la vale și parcă ar vrea să înconjoare lacul Beiului. Legenda spune că de fapt, apele spumoase ale cascadei, nu sunt altceva decât voalul de mireasă al păstoriței, care a plecat să se întâlnească în nemurire cu lacrimile beiului. Cele două cursuri de apă se întâlnesc la câțiva metri de malul lacului, se împreunează și pornesc parcă bucuroase la vale…

  Lacul aflat între arbori falnici, are diametrul de circa 20 de metri și adâncimea de aproape 4 metri – dar apele au o transparență aparte, o culoare albăstruie și, lucru curios, nu îngheață niciodată. De fapt, în realitate, în lac se află un izvor, un izbuc – care împrospătează mereu apele lacului și face ca apa lui să aibă o temperatura egală și vara și iarna. Mai mult chiar, vara, apa are în jur de 3- 4 grade, iar iarna, temperatura apei ajunge și la 8 grade peste zero.

Locul unde se aduna cele sapte iele

  Se spune că în noaptea de Sânziene, la Ochiul Beiului se strâng, se-mbăiază și dansează ielele pădurii. Ele sfârșesc jocul din noaptea sfântă înainte de ultimul cântat al cocoșilor, din ograda pădurarului de la cantonul silvic Bei. Localnicii leagă dispariția celor plecați și pierduți prin pădurea virgină, de puterea amăgitoare a celor șapte iele.

   Se mai spune că zona este bântuita de vrăjitoarele ce vin la cules de plante cu puteri miraculoase, între Sânziene și Sfântă Mărie Mare, buruieni și plante de leac crescute din… lacrimile beiului.