Se poate spune  că fără mass media și vizualul rețelelor sociale, multe colțuri de pe pământ și-ar duce povestea, frumusețea sau urâciunea într-un anonimat similar cu al dramelor “copiilor cocoșați din China”. Iar sătucul mehedințean, Ineleț, nu face decât să confirme in mod teatral butada că “dacă n-am fi auzit, nici n-am fi știut”. Așa că mai trebuie și “văzut”, pentru a înțelege cât de departe de realitatea locului, a satului ascuns in munte, este latura imaginar-virtuală.

  Plecați din Herculane într-o zi de duminică, cu micul dejun încă-n esofag, ajungem relativ repede în parcarea de lângă puntea de peste Cerna, locul în care începe urcușul spre sat. Mai e o variantă de acces dar musai să fie asta pe scări, că altfel reduci aventura la nivel de “plimbare în parc”. Și da… ajungi curând în fața scărilor de lemn, destul de vechi, cârpite pe ici colo și ancorate într-un mod empiric, nu foarte de încredere.

  Acum e o întreagă poveste cu scările astea. Dacă privesc prin filtrul celui care în anii de muncă a văzut multe accidente stupide, conchid sec : n-ai nicio siguranță! Nu va răspunde nimeni. Nu mai vorbesc de avize și norme legale, iar dacă un “împiedecat” ca mine își rupe oasele pe aci, mulți vor zice că-i vina lui, că “ce-a căutat”? L-a mâncat și pe ăsta în… locul rușinos și pentru scărpinat!

   In brațe cu deviza că “mai pot o tură” trec și de hopul scărilor, după care sunt aruncat la baza unui urcuș în zig-zag, pe o potecă cu “urme mirositoare” de cabalină. Nu-i greu de ghicit că de aici și până la locuințe bagajele mai grele se duc cu animale de povară.

  Urcușul e moderat ca efort iar primul loc de popas vine cu o băncuță rudimentară. Te așezi și ai la ofertă  o priveliște de pus în ramă (rămasă în urma renunțării la arhaica “răpire din serai”) pe care să caști ochii după nopțile sforăite cu fața la perete. “Veșnicia s-a născut la sat” zic poetic – așa că-mi umflu pieptul, mândru tare că-n dimineața asta eu sunt cel care-i tăiase ombilicul…veșniciei, desigur!

  Poteca se oprește în fața bisericii ridicată la cumpăna drumurilor, fiind de veghe pentru somnul celor adormiți dimprejur. Nu mulți, dar cu locurile îngrijite… și cu flori. Multe flori! Prezență vie e doar un motan tărcat, picat nu știu cum în veșnicia locului, mult prea leneș, chiar la momeala pentru o poză bună. Doar pielea-i tremură spasmic când vreun purice somnambul calcă mai apăsat prin blana-i mițoasă.

  Varianta de drum spre stânga duce spre sat iar prima casă e de fapt o școală ferecată, cu o anexă si un fost dispensar alături. Am o strângere de suflet știind că ani la rând aici au învățat copiii locului, acum oameni maturi, rămași agățați de meandrele vieții cine știe pe unde. Poate mulți au ajuns oameni de valoare ce s-au realizat pe aiurea, dar au întors spatele Inelețului.

  Respect pentru efortul dascălilor de aici și aș ruga pe cei în măsură să lase ușa deschisă pe viitor. Mai interesant ar fi să mă așez pentru câteva minute într-o bancă, cu fața la tablă, aici în vârf de munte. Nu mă puneți să aleg între borcanele de miere, dulceață sau perechea de ciorapi, înșirate pe pervaz ca la market. Miroase deja a altceva, a afacere… 

  Fondul sonor, de o frumusețe neprinsă în nicio rapsodie, e stricat de lătratul unui ciobănesc de la o stână. E dreptul lui și oricum nu cred c-o face prea des. Trecem de câteva gospodării și ne oprim deasupra uneia, văzând o masă întinsă în curte, acompaniată de cârâitul manelist al unei boxe ieftine pe baterii. Doar musafirii lipseau și clar nu eram noi.

   Vrem să facem ceva poze, cât mai autentice, în ciuda termopanelor și fotovoltaicelor de pe casă. Focalizăm un șopron sub care odihnea o căruță fără roți și un cuptor de pâine, când… ca din pământ răsare o bătrânică “atomică” destul de mobilă. Până să-i dăm binețe ne și apostrofează  : “Ați luat ceva de la școală? Dacă da, trebuie plătit la mine”!

  Rămași interziși oarecum de tonul impertinent al femeii, am spus că nu. Dar poate luăm ceva de la dumneaei de pe măsuța din fața porții, dacă ne spune prețurile. Și ne-a făcut bătrâna niște oferte de ziceai  că eram nepoții lu` Becali, iar gemul din borcane îl fiersese pe la Polul Nord. Am încercat să-i temperăm elanul prohibit, să-i dăm un preț corect, poate o ajută bănuții noștri munciți. Ți-ai găsit!

N-a fost chip… ba s-a ofuscat toată, că de ce?… o credem bătrână și proastă! Păi la ea a fost televiziunea, a apărut la televizor… e vedetă! Nora-sa e judecătoare și ea știe legile țării (ce treabă avea una cu alta, n-am înțeles!), așa că să facem bine să dispărem dacă nu cumpăram. Și fără poze dacă nu suntem de la televiziune… și dacă nu-i îndesăm câteva hârtii în buzunarul de la șorț, am subînțeles eu.

Și am plecat! Dintr-o dată Inelețul a luat o altă dimensiune, mult mai reală, făcându-mi visarea să curgă cu noduri. Parcă și ciripitul pădurii venea din sute de boxe chinezești înseriate la o hidrocentrală iar mirosul florilor aducea mai mult a balegă de cal. Mi se tăiase toată disponibilitatea la frumos, la natura nefaultată din lipsă de competiție. Nu eram supărat pe femeie, căci bătrânețea e cea mai mare pedeapsă. Ceva o înrăise. Pe cine să acuz? O întrebare ce nu accepta răspunsuri șoptite ca o suflare la teză. Cineva apucase să strice potriveala mult prea veche a omului cu natura!