Îmi amintesc cum într-o vizită cu școala, ehei, parcă acum 100 de ani, ascultam povestea măicuței starețe de la mănăstirea Tismana, poveste care se învârtea în jurul ctitorului de lăcaș monahal, Nicodim. Din poveste părea un sfânt zugrăvit pe bolta bisericească, înviat într-o lume reală de meșteri zidari și îndesat în memorie de o sfântă vie. Se rostogoleau în mintea mea informații cum că ar fi venit de dincolo de Dunăre și că a luat bani de la domnitorul timpului, cu care a ridicat mănăstirea de la Tismana, „întru slavă ortodoxiei”. Dar nu acesta este povestea!

Povestea următoare este însă despre mănăstirea Vodița, legată ombilical de domnitorul Vlaicu vodă, unchiul „bătrânului” Mircea și același părinte, Nicodim. Definiția lăcășului este ca fiind „prima ctitorie voievodală de rit ortodox, atestată documentar”. Ei, n-o fi fost chiar prima, dar dacă așa scrie la hrisov, se acceptă. Tismana îi urmează și o subordonează în cele câteva secole de existență.

Vodița a fost zidită din inițiativa călugărului Nicodim, de fel din Prilep, Serbia, fost egumen la Athos, dar care s-a așezat apoi la noi, în Țara Românească, unde si-a trăit cea de-a doua jumătate a vieții. Vlaicu vodă a dat banii necesari clădirii și zugrăvirii lăcașului și l-a înzestrat cu bogății, așa cum aflăm din hrisovul respectiv, datat 1374.

„Domnul îi dăruiește un evangheliar ferecat în argint, odăjdii brodate, apoi satul Jidovița, scutit de dări și slujbe domnești, precum și alte posesiuni; de asemenea, o sumă de 1.300 de perperi anual și diferite mărci de ceară, alimente, țesături și încălțăminte.” … așa zice Google!

Multă vreme s-a crezut că Vodița este cea dintâi mănăstire (cronologic) în Țara Românească. Această părere este greșită, deoarece, în realitate, înaintea ei au existat mănăstirile de la Argeș și de la Câmpulung, poate și altele. Vlaicu Vodă este ctitorul clar, atât pentru mănăstirea Vodița, cât și pentru mănăstirile Tismana și Cotmeana. De asemenea, el a făcut donații în septembrie 1369 pentru mănăstirea Cutlumuz de pe Muntele Athos.

Dar cum a evoluat construcția până în ziua de azi? Și aici e o poveste tare încâlcită. Nicodim a ridicat un lăcaș mai mic, după puterea timpului, din piatră de râu și cărămidă (unele cărămizi au inscripții romane, așa că…). Ruinele cu portal ce mai pot fi văzute astăzi fac parte dintr-o altă reconstrucție a lăcașului, undeva după 1600. Iar după războiul dintre austrieci și turci, totul s-a dus de râpă.

Imperialii habsburgi veneau cu o altă formă de creștinism, astfel că „ghimpele” ortodox de la Vodița a decăzut, fiind la granița marii schisme creștine. Abia în 1995 s-a ridicat alături o altă mănăstire, picată parcă din Țara Oașului. Nu are nicio logică… mai logic este de acceptat celelalte acareturi (a se citi ditamai căsoaie!) spre sprijinirea celor sfinți!

Așa că doar ruinele astea de piatră și cărămidă, ultime mărturii ale unui lăcaș monahal și chiliile aferente, mai au legătură cu istoria. Și cum istoria se pierde în negura timpului și sfintele pietre o vor lua ușor-ușor la vale, până în gura lacomă a bătrânului Danubiu.