Lindenfeld este un fost sat de nemți din județul Caraș-Severin, situat într-o zonă tare greu accesibilă și izolată de localitățile vecine. Aproape dispărut de pe harta României, satul  exercită un magnetism aparte asupra călătorului, mai ales de când cu ruta “Via Transilvanica” și legătura cu Gărâna. Este o punte între trecutul de povestit și prezentul de explorat.  S-a nimerit să-mi pice in mână o lucrare documentară a unui descendent , Dieter Schmidt și… gata, interesul fusese stârnit. Se mai cerea o verificare live a satului fără niciun locuitor dar cu cod poștal (încă!).

Situat la poalele vârfului Nemanu Mare (1.123 m), Lindenfeld a fost unul din cele câteva sate înființate de pemi – nemți veniți din Boemia. Ce s-a ales de ei? Mulți au luptat in ultimul război și au pierit pe front. O mare parte dintre ei au fost deportați mai apoi în Uniunea Sovietică. Doar pentru că erau germani. După anii ’60 s-a cam golit satul si…gata, s-a ales praful!

În anii `90 mai era un singur locuitor care refuza să plece, Paul Schwirzenbeck, și care povestea tuturor turiștilor despre istoria satului său, despre locuitori și casele abandonate.  Din nefericire, acesta și-a găsit sfârșitul călcat de mașină la Caransebeș, în octombrie 1998. Avea in mână o rețetă si căuta o farmacie.

Paul Schwirzenbeck-ultimul locuitor al Lindenfeld-ului

Herr Dieter Schmidt in cele 136 de pagini ale lucrării sale ne face apoteoza măririi si decăderii Lindenfeldului. A beneficiat si de o documentare la fața locului prin `75 când mai era ceva-ceva de scormonit. O parte din imagini sunt din cartea sa si despre satul său. Căci satul ăsta e o poveste, dar nu mereu o poveste frumoasă. Îmi rezerv dreptul de a tălmăci din spusele domnului Schmidt, așa cum am simțit după vizită..

Lindenfeld – răsăritul

Undeva prin Semenic, într-o cocoașă de deal la vreo 800 m altitudine , la mare distanță de alte localități a fost ridicat de nemți pe la 1800 și ceva un nou sat. Și fiindcă locul era împânzit de tei înfloriți l-au numit Lindenfeld (Câmpul cu Tei). Retras și cam dificil de ajuns, cu un climat de-a lungul anului nu prea blând,  nu era tocmai Edenul promis. Totuși, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost preferat de coloniștii trimiși aici să apere granița imperiului. Au strâmbat din mustățile răsucite, și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă. Căpoși pemii ăștia!

Drumul

Gospodărie anii 1990

Biserica – anii 1990

Au ridicat repede ceva gospodării (primele 37 cu sprijin militar), mai apoi biserica și o școală. Chiar dacă la un moment dat au vrut să plece spre zona de șes, mult mai ofertantă, sămânța fusese aruncată și încolțise aici. Apoi a început să crească.

Scoala – anii 1965

Copii in fata scolii – anii 1965

Lindenfeld – apogeul

Satul in fata bisericii – anii `60

Pemii erau oameni harnici și pricepuți în multe meserii. Excelau în exploatarea și prelucrarea lemnului, dar creșteau și animale. De asemenea stupăreau și aveau livezi de pomi. Și satul se dezvolta natural primind alți și alți locuitori, toți de aceiași etnie. Numărul creștea prin căsătorie dar și grație unei natalități de invidiat. Apoi să nu credeți că se plictiseau…poate si de aici expresia „copii din flori” (de tei…)

O bunică cu nepoții – anii `60

Tinere chicotind pe la poartă – anii `60

Momentul maxim al populării sale a fost anul 1920 când satul număra 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. Era după 1918 când se făcuse România Mare…

Gospodărie – anii `90

Biserica – anii`90

De remarcat cât de “ermetic” a fost Lindenfeld-ul, comunitatea pemilor păstrându-și tradițiile și obiceiurile nealterate de-a lungul timpului. Singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate enumerate mai sus. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. Oare de ce?

După 1990

Lindenfeld – decăderea

Depopularea a devenit alarmantă după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960, la Caransebeş, orașul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbați din Lindenfeld, obișnuiți cu munca la pădure. În permanență tendința de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie). Și uite așa plecările erau tot mai numeroase.

După 1990 ultimii locuitori pemi din Lindenfeld au plecat masiv în Germania și nu numai. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea. Au rămas case fără viață, cu interiorul intact, ca într-o evacuare de urgență. Sau ca fluturele părăsind omida… Privind pe fereastră vedeai încă patul cu așternutul netras și masa cu un cvartet de scaune împrejur. Așteptând întoarcerea celor plecați! Mulți s-au prăpădit de vârstă iar casele vechi se resemnează in ruină.

Dar n-a mai venit nimeni! Așa că vremelnic prin casele încă-n picioare și-au găsit adăpost, mai cu voie mai fără voie, păstorii din Poiana. Și cum spiritul de gospodar neamț pierise odată cu ultimul pem, sub roțile unei basculante, totul s-a năruit sub stihiile vremii. Natura a considerat că trebuie închis prin ruină un remarcabil ciclu istoric.

Ce-a mai rămas?

În primul rând a rămas Povestea… și nu e una oarecare. Pentru cei plecați dar cu rădăcinile înfipte în “Câmpul cu Tei” a rămas Amintirea…și Mândria. Dovadă e punerea în siguranță a bisericii satului, un ultim reper rămas în picioare, pe cheltuiala lor si a urmașilor lor. În 2018 s-au adunat pe ulița ruinată a Lindenfeld-ului ca-ntr-un pelerinaj la Mecca lor, a neamului lor de pemi din Boemia. Tot respectul!

Se încearcă revitalizare a locului și sunt două clădiri noi ce, probabil, vor pune bazele unui loc turistic. Și drumul se va moderniza din Poiana până la Gărâna, așa că tot mai mulți vor trece prin „Câmpul cu Tei” și vor auzi despre Lindenfeld. Dar nu va mai fi ce a fost. Nici că se poate. Până și bătrâna întâlnită la umbra foișorului de lângă biserică, așteptând să-i apară vitele din iarba-naltă, nu mai crede în renașterea satului. Iar vorba ei că ” așteptând să vină americanii, am pierdut și nemții…” mi-a încercat trăirile tot drumul de întoarcere.

Am rupt o crenguță de tei înflorit pentru a duce cu mine mirosul dar mai ales …amintirea locului. Aș fi vrut să aștern un epitaf cât mai lacrimogen pentru pierdutul Lindenfeld, amintind de satul natal al fiecăruia dintre noi. Dar a făcut-o cum nu se poate mai bine badea Coșbuc pentru al lui Fulger. Și câtă dreptate avea :

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea…