Am ajuns de curând într-un sat fără nume sau care le are pe toate. Aici, în tărișoara asta dragă, a noastră, a tuturor. Iar satul ne primește cu bucuria cârdului de gâște lipăind pe apă văii. Nici țipenie de om pentru a întreba despre ce căutam : o mică bisericuță, un cuib de lemn cu sute de ani vechime. Monument istoric? Nici nu mai contează.

  Ei, și cum mai mereu cele mai bune informații sunt la birtul satului, hai să bem o cafă, din nevoia de a ne simții acasă, atât de departe de lumea știută. Aici, la una din cele trei mese înșirate în fața magazinului cu de toate, parcă așteptându-ne de zile bune în neclintirea lui, întâlnim un om. Primul om de când am intrat pe valea satului. Ne salută fără să vorbească, înclină doar ușor din cap. Îi spunem ce căutam. Nu are nevoie de mai mult, e de ajuns ca să înțelegi că ai dat peste omul potrivit. „Gelu”, îmi spune că-l cheamă.

„Gheorghe Tinel, dacă vreți tot numele, dar nu-mi spuneți așa, că n-are nici un rost. Gelu e de-ajuns. Așa mă știe toată lumea de aici”. Și Gelu pășește înainte, cu o cheie în mână, spre cuibul de lemn, care, straniu cumva, mi se pare că se tot micșorează cu cât mă apropii mai mult de el. Biserica nu pare mai mare decât o ghindă de stejar.

Gelu deschide poarta, intrăm. Rămân încremenit! Biserica asta de lemn, pasăre măiastră încheiată în bârne strânse laolaltă în coadă de rândunică, are în interior tot Universul. E ca și cum te-ai fi întors în basmele copilăriei, iar omul ăsta taciturn, îmbrăcat în hainele lui de muncă, cu fesul așezat șui pe creștet, s-ar dovedi un vrăjitor bun, care te călăuzește spre o lume secretă.

Ai pătruns pe poarta unei ghinde și ai ajuns înăuntrul unui stejar mai bătrân de două veacuri! Ești una cu rădăcinile pământului, una cu seva plină de viață, una cu trunchiul uriaș care țâșnește spre cer, îmbrățișând cu crengile sale, ca niște brațe nesfârșite, întreaga lume! Ești în miezul tainic și viu al lumii, laolaltă cu toți îngerii și sfinții! Miezul lumii într-o biserică de lemn!

Gelu tace, cu cheia în mână, mă lasă să privesc, îmi vede uimirea, apoi încet, ca pentru el, adăugă: „No, asta-i. Sufletul nostru.” Niciodată, niște cuvinte atât de puține n-au însemnat atât de mult. Poate pentru că mă aflu aici, înăuntrul lumii, într-un stejar bătrân, în miezul rodului său, laolaltă cu cetele de îngeri și sfinți. S-a făcut timpul să vorbesc, să zic și eu ceva.

Îi caut privirea lui Gelu, omul privește în sus, pe boltă de unde Dumnezeu Tatăl îmbrățișează întreaga fire. Zice iarăși, șoptit, ca pentru el: „Sufletu-i suflet. El le știe pe toate, el îi știe pe toți. Unde am fost prunci botezați? Aici am fost! Unde ne-o legat Dumnezeu om cu femeie? Aici! Unde ni s-o cântat de îngropăciune? Aici! Aici îi toată viața și istoria satului! Dacă n-ar fi fost biserica asta, nici noi n-am fi fost! Cine ne-a adus pe toți împreună, mereu? Apăi, că nu biserica asta?!” Ca prin farmec, intră lumină înăuntrul bisericii, și încă un om se apropie de noi. Gelu e bucuros să tacă. A spus tot ce avea de spus. Și mai mult decât atât.