Gad este un sătuc sărăcit în locuitori și resurse, lipit de malul stâng al Timișului. A prins și timpuri mai bune, dar azi nu trezește interes mai mult decât o trecere efemeră pe ulițele așternute cu un strat subțire de criblură. Venisem pentru a vedea ce mai era de văzut din conacul Gudenus. Inițial, aici fusese o construcție fastuoasă, formată din subsol, parter și un nivel, grupate într-un singur corp. Teama de a nu găsi mai nimic în plan vertical îmi grăbise vizita de toamnă târzie, pe o vreme de numărat bani. Așa cum mă așteptam, l-am găsit într-o stare avansată de degradare, insalubru și erodat natural de vânt și ploi din lipsa acoperișului căzut.

Doar câteva ziduri de cărămidă mai amintesc de conacul găzduitor de aristocrație imperială. Se mai distinge putreda tâmplărie veche de lemn de la feronerie, iar în interior, pe unii pereți, se mai vede zugrăveala. În partea din spate a conacului, deasupra intrării, se mai găsesc încă doi stâlpi de fier, amplasați simetric, care aveau rolul de a susține felinarele. Tot aici, un portic servea drept adăpost pentru trăsurile ce aduceau oaspeții la evenimente. Ca un întârziat la spectacolul cu istoria, încerc să-mi croiesc drum mai aproape de ruine. Poate, poate simt și altceva decât o crasă dezamăgire. Așa-i dacă am întârziat un secol la balul dat de baron în onoarea vreunei nepoate de pension. Scuza că nu-mi găsisem jobenul și bastonul nu are relevanță.

Calc de-a dreptul printre cărămizi și tufe de mărăcini, declanșând o mare zarvă de lătrat canin, fapt ce-mi multiplică disconfortul cauzat de un miros puternic de igrasie. O ruină și nimic mai mult, deprimantă, umedă și rece, înghițită de vegetație. Asta e, n-am ce să mai văd aici și nici imaginația nu-mi zboară, fiind consemnată la sol din motive de vreme. Mă retrag așa cum am intrat, preocupat mai mult să-mi salvez nădragii. Cel puțin un lătrau părea că se aude tot mai aproape și nu eram curios să-i văd dimensiunile sau culoarea blănii.

Vecinul locului, fost om al pădurii după cum aveam să aflu, venea din stânga mea pe lângă ziduri, ca o alternativă la contactul cu dulăul. Sau mai bine zis, îl luase târâș curiozitatea de a vedea cine-i deranjează arealul și cerberii. Ziua bună, nu-i prea bună – și uite așa s-a înfiripat o discuție despre și la umbra fostului conac, fosta primărie, școală, grădiniță și ce-o mai fi fost. Că acum, cu excepția unei dependințe lipite în stânga zidurilor, cu rol de magazie și afumătoare(!), nu mai era mare lucru. Omul își dădu drumul la poveste ca să impresioneze auditoriul, așa că încerc să rezum succint câteva informații care par mai relevante.

Conacul a fost construit de către vechea familie nobiliară Fodor, atunci când au cumpărat întregul sat, scăpat de turci, dar intrând sub administrația austriacă. Fodor-enii ăștia erau de apartenență maghiară, dar membrii familiei vorbeau fluent limba română. Prea multe informații nu răzbat de la ei, dar, în principiu, se ocupau cu cumpărarea și revânzarea de proprietăți. Asta și dacă puteau scoate un consistent beneficiu. Se pare că doar din acest motiv au cumpărat tot pământul din satul Gad, nelegându-i altceva de loc.

Ultimul proprietar al conacului a fost Bela Gudenus – de unde și numele conacului. El s-a născut la Gad în data de 26 octombrie 1863 și a murit, vorbește lumea, la Timișoara, în septembrie 1941. Gudenus deținea proprietăți mari în Banat; el cultiva pe terenurile sale cicoare, din care se făcea un înlocuitor de cafea☕. Era orb și, la venirea nemților în Banat, a cedat conacul armatei germane care a amenajat aici o cazarmă. După retragerea nemților, proprietatea a intrat în posesia statului român, iar primăria a amenajat aici o școală generală. Când copiii, și ei din ce în ce mai puțini în Gad, au crescut, conacul a fost dat uitării și, treptat, s-a transformat într-o ruină.😥

Conform localnicilor, satul și proprietățile lui au fost vizitate de descendenții baronului din Budapesta, care însă, văzând starea conacului, nu au mai fost interesați de posibilitatea moștenirii acestuia. Ceva de genul „spălați-vă cu el pe cap” – 😊 parcă ar fi fost șampon. Starea avansată de degradare în care se află în momentul actual acest conac nici nu o putem pune în cârca perioadei comuniste, epoca care a distrus majoritatea conacelor din Banat. Nu mai e vorba de lipsa sau slaba „cultură”, deoarece acest conac nu a fost nici măcar sediu CAP – a fost lăsat pur și simplu ca măgaru’-n ploaie – la voia sorții. 🤦‍♂️

Mai spunea pădurarul pensionar și despre niște legende care se leagă de Conacul Gudenus, conform cărora în trecut conacul ar fi adăpostit și o închisoare. Si nu puțini deținuți ar fi murit între zidurile reci – drept spus locul are un aer macabru si nu neapărat gândind la legendă🙄.

O alta, care spune că în curtea conacului ar fi fost ascunse lăzi cu aur, după spusele unui moșneag din Serbia, e tare de tot. Din acest motiv s-au preumblat pe aici diverși căutători de comori. Ba unii au venit într-o noapte la săpat cu ditamai excavatorul de era să dea pădurarul meu în alte alea, punând reflex mâna pe pușcă. N-a fost cazul, rezumându-se a da doar un telefon la poliție.

Nu s-au găsit comori…iar cea mai importantă, conacul, s-a devalorizat până a nu mai reprezenta nimic. Mândria satului, de a demonstra călătorului că aici protipendada înaltei societăți interbelice se aduna pentru a da chefuri și bairame de te lăsau lat, nu mai are bază reală. Unde se adunau? Păi acolo, la conac. Care conac? Fugi, dom’le, de aici…