Surduc e o comună măricică pe Valea Almașului între Dej și Jibou, iar map-ul îmi spune că trebuie să fie prin zonă un fost castel. Găsesc locația, poarta larg deschisă, intru să fac două-trei poze, dar repede sunt înconjurat de câțiva „lătrăi”, așa că intru cu viteza luminii în mașină. Arunc cerberilor câțiva covrigi uitați de luna trecută prin portieră… și capăt răgaz să mai trag ceva poze.

Stând așa cu dulăii lângă mine, numai că apare de după o clădire un ins, probabil pândar si mă ia la zor că de ce intru pe proprietatea lui. Băi nene, nu e nicio tăbliță cu restricție de intrare, și apoi, de ce stai cu porțile la perete? Uite, am venit anticipat cu colindul, primești? Am dat-o la înțelegere până la urmă, bine nu tot cu covrigi… știți voi.

Castelele, ca și oamenii, vin în diverse forme, dimensiuni și istorii. Unele inspiră povești romantice, cu domnițe la ferestre, altele poartă amprenta asediilor și loviturilor de tun. Sunt castele cu turnuri și turnulețe, cocoțate trufaș pe vreo stâncă, dar sunt și castele cuminți ce spun povești despre intrigi, comploturi și blesteme.

Josika este un castel liniștit care trebuie descoperit, fără a impresiona la prima vedere. Sade retras, moțăind ca un bătrân la soare pe prispa casei, așteptând să-i vină rândul să vorbească și abia atunci are impact. Proprietatea are o întindere pe orizontală, pe un singur nivel, străjuită la margini de bastioane, unul rotund, celălalt hexagonal. Se spune că a fost construit cu piatră din castrul roman de la Tihău și că ar fi avut un parc cu multe fântâni și o statuie a împărătesei Maria Tereza. Leii care păzeau odinioară intrarea stau astăzi în grădina castelului Wesselényi din Jibou. Aici au rămas doar câinii…

 Castelul a fost o lungă perioadă de timp locuința romancierului maghiar Miklós Jósika de Branyicska. Între pereții castelului a scris romanul istoric „Abafi”, stilul său literar fiind asemănat cu cel al scoțianului Walter Scott. Miklos Josika (1794-1865), purtător al unei cicatrici pe față în urma unui duel, a fost și politician, activând în Dieta Transilvaniei și a cea a Ungariei. A susținut revoluția de la 1848, propagând idei liberale, reformatoare pentru eliberarea iobagilor și nu numai.

 În prezent castelul necesită renovare și reabilitare integrală, și-a pierdut strălucirea și comorile fiind folosit ca stațiune de mecanizare a agriculturii de către regimul comunist. Intr-adevar, e in proprietate privata si e folosit azi ca pavilion administrativ, iar pe lângă el mai sunt o clădire de birouri, magazii și ateliere mecanice.

La iesirea spre Jibou, pe dealul din stânga se mai poate vedea o clădire veche. E fosta criptă ridicată de scriitor în memoria tatălui său, pe locul unde principele Transilvaniei, Francisc Rákóczi al II-lea, a luat ultimul său prânz în 1705, înaintea bătăliei de la Jibou, pierdută în fața armatei imperiale. Avizații in ale istoriei știu mai multe despre eveniment.

Inițial, în cripta acum goală și jefuită, au fost trei sicrie din fontă, două dintre ele având și ferestre. Deasupra ușii, încadrată între cărămizi, este așezată o placă albă cu inscripția în latină „Parenti omnia pietas proculium posuit anno MDCCCXXVII”. Inscripția îi aparține sculptorului clujean originar din Debrețin, Hirschfeld Friedrich, și a fost realizată în 1828.

Încă se tine bine deși  “dezbrăcată” de toate cele. Cu puțin efort din partea celor in măsură ar putea să primească o altă soartă. Eu as începe cu o parcare, cu tăierea tufișurilor și… o tarabă cu mici și bere. D-apoi să vezi “clasa muncitoare” cum urcă dealul adulmecând mirosul de grătar. Oameni dragi, istoria, ca și dragostea, nu se face pe burta goală!