Introducere

Are Aradul palate și biserici frumoase? Are. Dar mai are și o Cetate îmbrățișată de-o meandră a Mureșului, acoperită cu o plasă de mascare vegetală, la fereală de priviri indiscrete “by satellite”, cică pentru a păstra secretul lu` pește vis a vis de importantul obiectiv NATO. Format din Cetatea propriu-zisă, Biserica Franciscană și șanțul de apărare cu val de pământ în exterior, ansamblul Cetății Aradului ascunde povesti și mistere ce condimentează istoria locului. Ar putea fi pentru vestul tării un site de mare potențial turistic – vama-i aproape, ce mai tura-vura, îl mutam pe Dracula mai spre vest. Asta dacă ar vrea și cei ce împart vremelnic puterea decizională, împărți-le-aș cele veșnice la unii care-i știm cu toți.

Primul cui sau prima mistrie de mortar aferentă construcției le notăm undeva intre 1763–1783. Era, se pare, la timpul ei una dintre cele mai moderne fortificații din partea de răsărit a Imperiului Habsburgic, pe locul unei mai vechi fortificații din coasta Mureșului. Se spune că cei ce aveau case in zonă le-ar fi părăsit, vândut sau donat in vederea lărgirii ariei de cuprindere a noii cetăți. De aici au învățat ăștia cu autostrada cum se fac exproprierile. A funcționat până la momentul desființării monarhiei Austro-Ungariei la 1918, ca punct strategic important de apărare, fiind militarizată si azi de un batalion infanterist mixt româno-ungar, sub flamura lui Radu Golescu.

După sfârșitul Primului Război Mondial, Cetatea a fost imediat ocupată de trupele franceze și sârbe, revenindu-ne nouă la 10 iunie 1919, când în Cetate intră prima unitate militară română – Regimentul 6 Vânători.  Se tot plimbă pisica (până a amețit, săraca!) pe la toate instituțiile puterii pentru trecerea obiectivului in patrimoniul civil, in vederea refacerii si punerii in valoare a locului in scop turistic, dar cam atât.

Biserica Franciscană din Cetatea Aradului a fost construită în anul 1705 de călugării franciscani ai „Ordinului Sfântul Francisc d’Assisi”. Deci, cronologic,  cetatea apare ca fiind construită în jurul deja existentei bisericii si pe o zonă locuită si ulterior expropriată cu banii pompați de la Viena. Si cum a fost practic ruptă de comunitatea locală si înglobată in fortificație, biserica a intrat intr-un regres de utilizare. Pare-se că singurii locatari se rugau suficient in ceasurile de strajă ori poate divinitatea surzise de la atâtea salve de tun. Ultimii patru călugări  au locuit în mănăstire până în anul 1861, când aceasta a devenit, în mod exclusiv, spital militar.

Construcția

Operă a arhitectului Ferdinand Harsch, construcția Cetății a început în vara anului 1763, după sistemul Vauban, fiind o construcție în formă de stea dublă cu 6 colțuri, cu ziduri puternice de apărare, cazemate și alte alea cu denumiri militare. Stilul Vauban este întâlnit și în alte orașe importante ale României, precum Alba-Iulia, Oradea și Timișoara. Însă, dintre toate, Cetatea Aradului este cea care s-a conservat cel mai bine de-a lungul timpului.

Întemeietorul acestui concept arhitectural este Sébastien Le Prestre de Vauban , un inginer militar francez. El a împrăștiat prin Europa știința modernă a fortăreței-bastion cu formă stelară, un sistem defensiv ce-i poarta numele, care a schimbat harta militară a lumii si prin locurile in care se mai trăgea cu puști de lemn. Zidurile cetății sunt așezate pe trei rânduri, fiind făcute din cărămidă și umplute cu pământ. Grosimea lor este de aproximativ 3 metri, iar la acea vreme acestea erau înconjurate de un șanț umplut cu apă prin devierea unei porțiuni a Mureșului. La exterior era mărginit de un mic val de pământ pentru păstrarea apei, excavație care azi nu se mai păstrează.

În acest tip de fortificație, unghiurile sub care sunt construite zidurile sunt astfel calculate, încât proiectilele de artilerie să poată fi deviate prin ricoșeu, în timp ce pământul de umplutură atenuează forța exploziilor. Îmi imaginez cate ghiulele zac pe fundul Mureșului, deviate de zidurile astea ca bondarii din parbrizul de Logan. Perimetrul cetății arădene se întinde pe mai mult de 3 km, fortificația fiind prevăzută cu bastioane de tip cavaler, flancate de redute pentagonale.

Dincolo de aspectul militar și strategic, Cetatea Aradului păstrează si elemente de arhitectură de pe ruta Viena-Budapesta. Poarta principală de intrare, precum și clădirile din interiorul Cetății, au fost ridicate în stil baroc, cu puternice influențe austriece. În interior, punctul forte al Cetății îl constituie sistemul celor 300 de cazemate amenajate strategic în curtine și bastioanele de pe colțul zidurilor. În condiții normale, cazematele puteau adăposti peste 3000 de militari. Așa că puteau eventualii asediatori să încerce penetrarea fortăreței până le creșteau bărbi. Teoretic, strategii austrieci au considerat Cetatea Aradului ca fiind una dintre cele mai puternice din Imperiu. N-avea să fie așa…

De reținut

Cetatea Aradului a fost susținută si întărită din zestrea de fată mare a împărătesei Maria Tereza, vrăjită de orgoliul si interesele inginerilor militari cei treceau prin iatac. Deși Imperiul Habsburgic se zbătea într-o criză economică fără precedent în perioada respectivă, împărăteasa construia de zor infrastructură în regiunea Ardealului, cheltuind din pușculița secretă. Să n-o văităm că oricum făcea bani frumoși coana Mary si nu doar cu capul. Si fiul său, Iosif al II-lea a continuat să investească masiv, demonstrând astfel importanta locului in economia imperiului. Clar, ăștia nu se mai vedeau plecați din Ardeal nici in ziua de azi.

În perioada grea a anilor 1914-1918, Comandantul Suprem al armatei Austro-Ungare și-a constituit în Cetate un lagăr de concentrare, în care au fost înghesuiți deportații din teritoriile invadate de forțele Puterilor Centrale. Aici au mâncat o pâine amară prizonieri din teritoriile Bosniei și ale Herțegovinei, printre care și controversatul naționalist Gavrilo Princip, ăla de s-a luat la hartă cu arhiducele Franz Ferdinand.

Ce nu se știe in totalitate este că, din cauza condițiilor precare de detenție, în Cetatea Aradului au murit peste 4000 prizonieri, majoritatea fiind sârbi. Citind prin bibliografia celui care a tras glontele decisiv al primului mare război mondial, Gavrilo Princip, aflăm că acesta și-a executat o parte din pedeapsa de 20 de ani în Cetatea Aradului, urmând ca mai apoi să fie mutat la o altă închisoare, în Cehia, la Terezin.

Cu ocazia diferitelor evenimente si festivități anuale, poarta Cetății se deschide si pentru publicul larg, așa, ca o amăgire sau ca un dans exotic la bara istoriei, premiza unui preludiu reușit la un preambul turistic sau o întâlnire de taină cu istoria adevărată. Se manifestă tot mai aprig dorința arădenilor de a adăuga noi trasee de promenadă pentru zilele libere…că tot avem Cetate. Dacă in alte locuri s-a putut, aici de ce nu s-ar putea? Să fie doar voință că de “putirință” mai vedem…