Din cândva o puternică cetate transilvăneană, doar turnul a mai rămas în picioare. Atât cât a rămas, ca și cum ar fi singurul dinte în gura de-acum știrbă a istoriei locurilor ăstora. Iar turnul ăsta se vede de departe, ca și cum ar vrea să mai păstreze amintirea vremurilor de odinioară. Atunci când zidurile groase ale cetății au fost așezate acolo, pe deal, ca un fel de declarație: ”suntem aici, puternici și nimeni nu ne poate clinti din loc!”. Și, în vremurile acelea medievale, Cetatea Almașului a fost în mijlocul evenimentelor. Tocmai pentru că era puternică, atrăgea ca un magnet oștirile celor care au încercat să o cucerească.

Turnul… Nu ai cum să nu-l observi atunci când ieși din Zimbor și o iei către Huedin. Ți se așază în privire ca și cum ar vrea să-ți spună despre măreția pe care a cunoscut-o. Despre oamenii care l-au construit. Despre luptele la care a fost martor tăcut, dominând înălțimile zonei deluroase din zona Almașului. Turnul… e ca un narator tăcut al istoriei, iar tăcerea asta, ca să o poți asculta, trebuie neapărat să urci pantele abrupte ale dealului unde a fost construită cetatea. Să te oprești lângă zid și să pleci urechea la sunetul ciudat-tăcut al istoriei impregnate în zidurile groase de doi metri.

Am parcat la margine de drum, într-o rână oarecum, cu roțile arătând ca niște bulgări mari de noroi. Ne-am îndreptat către pădure, de unde, parcă plutind, turnul se face, cu fiecare pas, tot mai mare. Și nu doar turnul, chiar și dealul, care de departe nu pare cine știe ce. Impresia că e doar un fel de hop în mijlocul unei pășuni plane se dovedește a fi mult mai „profundă” decât ți-ai fi imaginat. Pare ca un magnet de liniște și siguranță în contradicție cu stâna aproape mioritică din stânga și „apărătorii” ei. Calc mai apăsat, mutând anii de pe un picior pe altul, lăsându-mă „ca sârbul pe zarzavat” pe poteca șerpuitoare până sub pădure .

Cetatea Almașului, una dintre cele mai vechi și mai puternice cetăți medievale din Transilvania (acum monument istoric de importantă națională, consemnat în lista monumentelor istorice), a fost construită în secolul al XIII-lea, undeva prin anii 1247-1278, de către, se presupune, Dezso, fiul voievodului Transilvaniei Gyork, aparținătorul unei ramuri a familiei Borşa. Cetatea este amintită prima dată în anul 1370, când regele Ludovic cel Mare o donează magistrului Bebek Gyorgy şi fiilor acestuia Imre şi Detre, respectiv nepoţilor Gyorgy, Laszlo şi Ferenc.

De-a lungul timpului, în secolele XV și XVI, a fost asediată de armata austriacă, incendiată, zidurile fiind dărâmate în timpul luptelor dintre Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory și generalul Basta. In timpul asediului, generalul a oferit apărătorilor libertatea în schimbul predării cetății, dar nu s-a ținut de cuvânt si soldații lui au măcelărit în cele din urmă locuitorii cetății și au distrus parte din cetate.

A fost refăcută de nobilul Istvan Csaki, în 1627, apoi, în anul 1658, cetatea a suferit ultimul mare asediu și a fost ocupată de tătarii care veneau din direcția Clujului și mergeau spre Poarta Meseșană. Invadatorii au înrobit localnicii și au incendiat cetatea, care a rămas în ruină în urma asediului. Acuma, ce a mai rămas din cetate, turnul, e din nou sub asediul, cel al vegetației care a crescut de jur-împrejurul zidurilor, iar in lipsa îngrijirilor de specialitate, ori, cel puțin, a curățării zonei de vegetația abundentă, există riscul ca și ceea ce a mai rămas în picioare să devină si la figurat, istorie. La fel ca restul cetății (iar asta, din păcate, e o situație întâlnită la toate cetățile din Sălaj, și nu numai) – ruine, o simplă amintire. Poate nici atât.

Turnul cetății e impresionant, iar atunci când ești lângă el, privind în sus, încercând să-i cuprinzi cu privirea, măreția de odinioară e evidentă. Mai ales că zidurile groase de doi metri par niște stânci, și nu poți doar să privești zidurile astea înalte fără să caști ochii mari: ”oare cum au reușit oamenii, atunci, să construiască așa ceva?”. Și e ușor să-ți lași imaginația să întregească tabloul acela al istoriei și să te pui în locul celui care stătea de veghe la etajul patru al turnului, privind la lumea aflată jos, foarte jos, sub el. Chiar, oare cum urcau oamenii, atunci, etajele astea, care era calea de acces, erau ceva scări, cum ajungeau ei sus, pe metereze? Iar tunelul acela pe unde, probabil, își trăgeau cu sforile proviziile, e cu atât mai mai intrigant.

Cele patru etaje ale turnului se pot distinge destul de ușor, locul unde au fost bârnele sunt evidente, iar ferestrele așezate din loc în loc îți stârnesc curiozitatea. Poate de asta, ori poate doar dintr-un impuls de teribilist de doi bani, fereastra de la primul etaj e ”împodobită” cu niscaiva inscripții ale celor care s-au încumetat să urce până acolo. Pentru ca unii nu se mulțumesc doar cu privitul și simt nevoia să lase urme. De fapt nu urme, ci mizerie. Pentru că inscripțiile astea asta sunt – mizerie. Însă, e de mirare? Lipsa de respect pentru orice și pentru oricine e, acum, în zilele astea, o virtute.

M-am învârtit în jurul turnului, descoperindu-l parcă mai mare, mai înalt și o parte din mine se întreba ”cum de nu își dau seama cei care se ocupă de promovarea județului că locul ăsta încărcat de istorie, cetatea asta superbă, ar putea fi un punct de atracție turistică major?”. Pe de altă parte, văzând ce se întâmplă cu ”turismul deșănțat”, orice punct turistic devenind loc de joacă și de chefuri în aer liber, parcă nici nu mi-aș dori asta. Totuși, cetatea asta nu are voie să fie lăsată de izbeliște. E istorie. Istoria noastră.

Zidurile cetății nu mai sunt. Turnul, însă, e încă acolo, stând mărturie a istoriei părții ăsteia de lume. Și e atât de înalt, atunci când ajungi lângă el, și are atât de multă măreție în pereții aceia groși de doi metri, în ferestrele lui care doar punctează drumul către înalt, încât îți dorești să rămână acolo, să se poată minuna de măreția lui și ceilalți care vor vrea să vină aici, în Sălaj.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost o zi acolo, ce personaje, în ce straie, cu ce podoabe sau arme erau înzestrate, în ce grai se vorbea, care erau preocupările, angoasele, bucuriile, aspirațiile lor. Apoi, amintindu-mi de multitudinea siturilor medievale (că de ale antice ce să mai vorbim?) din România, invadate de bălării, cu zidurile în ruină, copleșite de uitare, indiferență sau/si furate cărămidă cu cărămidă, piatra cu piatra, în special după 1990, comparându-le cu similarele vestigii arhitecturale din Europa sau/si de-aiurea, m-am întrebat dacă vreodată țara noastră va avea vreun proiect fezabil pentru conservarea/restaurarea/mediatizarea lor, inclusiv turistică .

Și când realizezi că până la 31 dec. 1989 multe dintre ele au fost sedii CAP, IAS, școli, cămine culturale, biblioteci, adică aproape intacte, iar în mai puțin de un sfert de veac aproape au dispărut!
În ce țară trăim? Cu ce educație, cultură, civism? Și asta în condițiile în care unii ar crede că suntem cel mai patriotic, responsabil, neam de pe Terra!