Traim în România și asta ne ocupă tot timpul!…spunea unul de la antenă si nu greșea deloc.
Am încercat de multe ori să găsesc un model prin care să pot explica felul în care se trăiește aici. Este imposibil. Sunt atât de multe variabile care pot interveni în existența diverselor categorii sociale ori a indivizilor, încât o analiză cuprinzătoare și profundă ar trebui să dureze la nesfârșit. Sigur, în orice țară din lumea asta societatea reprezintă un organism viu, influențat de mii de factori. Totuși, oricât de lichidă ar fi societatea respectivă, se poate lucra cu paradigme care o pot explica până la detaliu. O astfel de societate, în care analiza teoretică se pliază pe modul în care funcționează efectiv aceasta, este una structurată. Cu cât un stat este mai dezvoltat, cu atât poți identifica mai ușor felul în care el funcționează. Înțelegi mecanismele politice și sociale, poți observa fără dificultăți majore dinamica indivizilor și a claselor, ai la îndemână instrumente fiabile de măsurare a predictibilității.

Ei bine, în România este mult mai greu să faci așa ceva. Țara asta funcționează după niște legi care sfidează, de multe ori, logica elementară. Ignorarea competențelor, mica descurcăreală, corupția generalizată, balcanismul cvasi-prezent, lipsa aproape totală a spiritului civic sunt doar câteva dintre tarele unui sistem care nu mai funcționează în niște parametri măsurabili. Sigur, putem găsi câte explicații dorim. Contextul istoric și geostrategic, evoluția politică, marginalizarea culturală, complexele specifice unei națiuni aflate în permanență într-un echilibru precar sunt doar câteva dintre acestea.
În timp, s-a produs unul dintre cele mai dramatice efecte, care la rândul său, a devenit cauză pentru o degradare profundă la nivelul societății: inversarea valorilor. Pur și simplu, aproape că nu mai contează cât de competent sau de cinstit este un individ. Aglutinarea valorilor a condus la o deformare gravă a modelului în care ar trebui să evolueze o societate. Treptat (iar lucrul ăsta a început cu multă vreme în urmă, să nu ne mai grăbim să punem în cârca ultimelor trei decenii întreaga vină), absența criteriilor de valoare a împins în față indivizi lipsiți de competențe și moralitate, care în orice civilizație autentică ar fi fost aruncați la marginea societății.
Aceștia au format o castă care a impus noi reguli. Nu au mai contat competența, cinstea, moralitatea. Acestea au fost înlocuite cu forță, rapacitate, corupție și descurcăreală cu orice preț. Indivizii pregătiți să conducă societatea românească au fost izolați, pedepsiți, reduși la tăcere. Încet-încet, escaladarea treptelor sociale a devenit privilegiul exclusiv al celor care au înlocuit valorile fundamentale ale umanității cu instrumente mult mai eficiente: abuz, violență, propășirea materială cu orice preț, disprețul față de cinste și onoare. Bunul simț a devenit desuet, munca a fost aruncată în derizoriu, respectul față de lege a fost relativizat până la anulare. O clasă specială, de speculatori ai societății, a preluat controlul total asupra statului. Societatea s-a divizat în ei și ceilalți. În profitori eterni ai haosului și victime. Clasele sociale au dispărut în neant (ca și cum România ar fi avut vreodată, cu adevărat, așa ceva).
Iar când procesul a fost complet, acesta a dat naștere unei creaturi monstruoase, cu mii de capete, imposibil de înfrânt. Spuneți-i cum vreți: corupție generalizată, metastază socială, haos total. În timp ce o clasă privilegiată deține întreg controlul, restul (noi, ceilalți) ne contorsionăm într-o încercare disperată de a ne ține capetele la suprafață. Instinctiv, am învățat să supraviețuim cu orice preț, împrumutând instrumentele minorității corupte care ne conduce. Am învățat (sau poate ne-am născut cu asta) să mințim, să corupem, să agresăm, să ne descurcăm cu orice preț. Indivizii nu mai formează clase sociale, fiecare este pentru el. Scapă cine poate. Mănâncă cine are dinții mai puternici. Apucă cine are mâinile mai lungi. Ne cățărăm unii pe alții, încercând să ne salvăm. Nu mai contează mijloacele, important este să nu rămânem la fundul grămezii, să prindem un loc mai sus, cât mai aproape de aer. Nu contează pe cine strivim. Am fost învățați că în jocul ăsta al supraviețuirii după niște reguli care ne-au fost impuse, contez doar eu, nu celălalt. Ori eu, ori tu. Dacă nu încalc și eu regulile, voi fi strivit de ceilalți, care o fac fără scrupule. Am mai învățat că cinstea este un handicap. Că moralitatea merită doar batjocură. Că munca este pentru proști.
Am discutat în ultimele luni cu diverși oameni despre supraviețuire, trai decent și bogăție în societatea românească, în raport cu societățile occidentale. O discuție fără sens, v-o spun fără ocol. Supraviețuirea în România se desfășoară în alte coordonate. Nu poți aplica modelul ăla clasic: înveți, muncești, ai. Nu. Aici, supraviețuirea înseamnă să ignori tot ce ai învățat prin metodele clasice.
Uită, uită tot ce ai citit în cărțile alea care ți-au stricat ochii și mintea. Ascute-ți dinții și învață-te cu mirosul de cadavru. Doar așa vei supraviețui. Traiul decent? O glumă. Vorbesc cu oameni care trăiesc într-o sărăcie lucie, însă se mint că duc o viață rezonabilă. Fără mâncare de calitate, în locuințe insalubre, fără acces la o educație normală, fără concedii, fără ieșiri în oraș, rostogolind rate la bănci, trăind în permanență de la o zi la alta. Bogăția? Am auzit inși care dețin un apartament cumpărat în rate pe 30 de ani, spunând că se consideră bogați. Pentru că merg o dată pe an într-o stațiune din Bulgaria, cred despre ei că duc o viață peste medie. În rest, un mare hohot de râs. Cei cu adevărat bogați se tăvălesc pe jos, amuzați până la paroxism, în Olimpul lor construit pe hoție și abuz. Se uită la noi și se țin cu mâinile de burtă. Se amuză copios auzindu-ne cum ne mințim că trăim, unii dintre noi chiar bine, într-un sistem în care doar o mână de oameni câștigă.
Am o veste proastă. Cu excepția câtorva, în România nu se trăiește. În cel mai bun caz, se subzistă. Ne descurcăm și atât. Dacă nu ajunge salariul, mai luăm o roșie de la țară. Ne mai împrumutăm pe la prieteni. Ne luăm de la gură să reparăm mașina aia pe care n-am mai schimbat-o de cinșpe ani. Mai luăm o haină de la second, că e bună și aia decât nimic. Cumpărăm lucruri proaste, că de atât avem bani. Ne mințim că ne e bine, ca să nu ne luăm lumea în cap.
Aici am ajuns. O națiune în disoluție, măcinată de izolaționism, sărăcie și depopulare. Aici duce descurcăreala. Aici duce corupția. Aici duce lașitatea de a te împotrivi unui sistem bolnav. Aici duce complicitatea cu agresorul. La o mare minciună, în care ajungi să crezi cu toată ființa ta. Să crezi că, de fapt, nu ți-e așa rău. Că nu ești așa sărac. Că apartamentul ăla minuscul e de fapt o casă în toată regula. Că mersul în concediu nu-i obligatoriu. Că se poate mânca și otravă la discount. Că te poți descurca și așa. Că e normal să mori de cancer la colon la 50 de ani de la mâncarea aia nenorocită. Că e normal să arăți la 60 de ani ca și cum ai avea 90. Că e firesc să alegi la pensie între medicamente și plata întreținerii. Că ai, de fapt, o viață decentă. Că, de fapt, nu ai avut niciodată alternativă.
Orice se va întâmpla, știu sigur un lucru: nu voi mai fi niciodată o victimă. Voi lupta împotriva oricărui sistem care va încerca să mă reducă la statutul ăsta. Nu voi mai fi complicele unor nemernici, nu voi mai pactiza cu ei. Voi, cei care credeți că altfel nu se poate, vă spun cu mâna pe inimă: cât timp veți sta cu teama în suflet, nu veți trăi o clipă cu adevărat. Ridicați-vă, împotriviți-vă, luptați. Nu mai pupați mâna primarului. Nu mai băgați suta de lei în actele mașinii când vă oprește polițistul pe autostradă. Nu mai dați șpagă doctorului. Nu mai acceptați să fiți umiliți. Sunteți martorul unui act de corupție, denunțați-l. Vă încalcă vreo autoritate drepturile, reclamați-o. Mergeți până în pânzele albe, oricât de improbabil ar fi succesul. În același timp, respectați-vă aproapele. Nu mai murdăriți străzile. Nu mai dați muzica tare. Nu mai claxonați inutil. Nu vă mai înghesuiți în supermarket. Nu mai înjurați de la balcon. Nu mai fiți agresivi.
Altfel, nu aveți nicio șansă. Nici măcar una.