Lucrurile excepționale sunt rezervate aleșilor. Celor care, dintr-un motiv sau altul, ies din sfera obișnuitului. Așa că cei mai mulți dintre noi suntem mediocri. De-a lungul vieților noastre, nu facem nimic extraordinar. Nu schimbăm lumea. Nu lăsăm o amprentă. Nu inventăm nimic. Nici teoria relativității. Nici Windows. Nici praful de pușcă. Nici internetul. Nici locomotiva cu aburi. Nici mașina electrică. Nimic.
Mulți dintre noi nu suntem nici măcar foarte buni în ceva. Nu ne remarcăm prin nimic în domeniul în care suntem specializați. Ne facem treaba, ne luăm salariul și mergem acasă. Ne considerăm slujbele, de cele mai multe ori, drept celule de închisoare din care de-abia așteptăm să evadăm la sfârșitul săptămânii și în vacanțe. Muncim ca să avem cu ce plăti facturile, nu pentru că ne-ar face plăcere. Mergem la job cu sentimentul că ducem permanent în spate o corvoadă. Îl luăm ca pe o obligație, ca pe un mod de supraviețuire.
O mare parte dintre noi nu suntem nici măcar buni în ceva. Ne facem treaba prost pentru că suntem incompetenți. Ne e prea lene să schimbăm un loc de muncă în care suntem jalnici pentru că asta ar însemna să alocăm timp, energie și efort pentru a ne califica într-o altă meserie, care poate ar fi mai aproape de ceea ce credem că ne dorim. Inerțial, continuăm să mergem la jobul pe care-l urâm. Ne uităm la ceas, numărând minutele până la terminarea programului, sperând să nu ni se mai aloce vreo sarcină în ziua aia.

Ne urâm șefii și colegii care fac o treabă mai bună. Cu toții, ne sunt dușmani. Ei sunt mai buni ca noi. Din biroul ăla de 20 de oameni, e posibil ca eu să fiu cel mai slab. Nu se știe de ce nu m-a dat încă nimeni afară. Poate că sunt atât de demn de milă, încât nu se îndură nimeni să-mi dea un șut în fund. Poate că sunt ținut acolo ca să existe și o limită de jos. Poate că am și eu un rol, acela de a se simți colegii de birou mai bine atunci când au o zi proastă. E suficient să se uite la mine ca să-și dea seama că uite, se poate și mai rău.
Așadar, majoritatea covârșitoare a oamenilor nu sunt nici excepționali, nici foarte buni, nici măcar buni în ceva. Se târăsc prin viață, muncesc, beau, mănâncă, fac sex, se căsătoresc, fac copii, se uită la televizor, fac grătare, îmbătrânesc, fac boli de inimă și diabet, se chinuiesc cu pensii mici după ce toată viața s-au chinuit cu salarii mici, mor. Vieți anonime, despre care nu va scrie nimeni cărți, despre care nu va face nimeni filme, despre care nu se va redacta nici măcar un articol de ziar. Vieți care nu vor schimba cu nimic lumea. Tot ce rămâne în urma lor sunt niște elemente chimice care vor fi absorbite de pământ. Vor hrăni rădăcinile copacilor, iarba și niște insecte. Vor face deliciul coloniilor de viermi pentru o vreme. Iar apoi, nici măcar atât. Lumea va funcționa fix la fel ca înainte de apariția lor, nu își va schimba direcția nici măcar cu o miime de grad.

Și totuși, chiar dacă nu suntem decât atât, asta nu înseamnă că nu contăm. Nu înseamnă că viețile noastre nu au vreo semnificație. Că am făcut umbră pământului chiar degeaba. Că suntem doar compost. Totuși, există o condiție. Nu suntem genii, dar măcar putem să nu distrugem. Nu suntem foarte buni într-un domeniu, dar măcar putem să nu fim ticăloși. Nu suntem nici măcar buni în ceva, dar putem să nu fim complet dăunători. Poate că nu ne încadrăm la „a fi” (inventatori, mari pictori sau scriitori, oameni de stat excepționali, matematicieni de geniu) dar măcar ne putem încadra la destul de onorantul „a nu fi” (ticălos, sabotor al celor care pot schimba lumea, invidios peste măsură, dăunător cu bună știință).
Umanitatea pe care o putem manifesta prin a nu fi lucrurile de mai sus (și altele) nu este, într-o anumită paradigmă, cu nimic mai prejos decât miraculosul „a fi” al genialității. Bunul simț nu este doar un premiu de consolare, ci ar putea fi o dovadă a sensului nostru pe această lume. Un ajutor dat cuiva în nevoie nu are nimic mediocru, ci incumbă ceva măreț. Ne putem salva de viețile noastre mici făcând lucruri care capătă o însemnătate enormă la scara umanității. Am citit ceva de curând: dacă tot suntem doar o fărâmă dintr-un univers infinit, dacă oricum viețile noastre nu înseamnă nimic (pentru că sunt finite, pentru că sunt doar o parte minusculă dintr-un univers despre care nu știm mai nimic), atunci înseamnă că și cel mai mărunt gest de bunătate poate fi la fel de important ca o descoperire epocală. Așa o fi.

Să nu mai fim invidioși pentru că nu suntem bogați iar alții sunt. Să nu mai fim răi că alții pot iar noi nu. Să nu-i mai sabotăm pe cei care știu mai mult decât noi. Să nu mai fim ticăloși cu cei mai capabili. Să nu ne mai demonstrăm în fiecare zi limitele, vorbind despre lucruri pe care nu le înțelegem. Să-i lăsăm pe cei care au învățat o viață întreagă despre o nișă minusculă a științei să-și facă treaba. Să-i ascultăm pe specialiști. Să ne știm lungul nasului. Să nu mai scriem lucruri pe care le pot vedea sute sau mii de oameni, dacă nu știm unde se pune cratima sau cum se face un acord. Să nu ne mai dăm cu părerea despre ineficiența unui vaccin, când noi încă mai credem că tabloul lui Mendeleev este o pictură celebră. Să nu mai dăm vina pe alții pentru insuccesele noastre. Să nu ne mai victimizăm. Să nu mai spunem că banii oricum nu înseamnă nimic, doar pentru că noi nu-i avem. Să nu mai considerăm progresul drept o continuă și completă amenințare. Să nu ne mai fie frică de ceea ce nu știm. Să ne acceptăm rolurile, să nu ne mai revoltăm împotriva evidenței.
Suntem mediocri, dar putem trăi cu demnitate. Astfel, viețile noastre capătă sens. Amintiți-vă: un gest banal poate face diferența. Nu vom fi Einstein sau Mozart, desigur. Nu vom lăsa lumii vreun „Război și Pace”. Nu vom reuși să trimitem oameni în cosmos. Poate că nu vom fi în stare nici măcar să zugrăvim cum trebuie o cameră. Sau să tundem ca lumea pe cineva. Sau să ambalăm cum trebuie o bucată de salam pentru un client. Putem însă să facem ceva, iar asta nu ține nici de geniu, nici de competențe: să fim dracului oameni din când în când. S-ar putea să însemne totul.