Au fost gândite să apere Albania de o posibilă invazie din partea unei puteri (extra)terestre!!! Vorbim de cele cinci sute de mii de buncăre, construite în timpul regimului comunist al lui Enver Hoxha, împrăștiate ca un șirag de mărgele rupt, pe întreg teritoriul albanez. De-a lungul timpului și cu o imaginație balcanică, unele buncăre au fost transformate în restaurante, altele în locuri de refugiu pentru cei mai puțin înstăriți, iar altele zac netulburate pe coasta albaneză.

„Invazia” nu a avut loc, așa că Albania nu a fost atacată din afară. A fost însă atacată sistematic din interior de politica dictatorială și de izolare, dusă în perioada comunistă. La prăbușirea sistemului comunist, la începutul anilor ’90, țara era una dintre cele mai sărace și complet ruptă de lumea civilizată.

Sute de mii de buncăre

Cele peste 500.000 de buncăre construite în timpul regimului comunist al lui Enver Hoxha sunt încă împrăștiate pe întreg teritoriul Albaniei. Imaginea e chiar șocantă pentru turiștii care intră cu mașina din teritorii vecine și care au de-a face pentru prima oară cu istoria recentă albaneză. Dă-i și numără…

Dupa opinia unora, numărul lor ar fi chiar mai mare: 750.000 de buncăre sluţesc peisajul Albaniei actuale, de la Shkodër, la graniţa cu Muntenegru, până la Konispol, la doi paşi de Grecia. Peste 700.000 de buncăre, la trei milioane de locuitori!

O dată cu trecerea timpului, dar și să vezi ce-i trece prin cap albanezilor, unele dintre ele au fost transformate în cârciumi sau magazine. Altele au devenit locuințe pentru năpăstuiții vieții de tranziție, dar cele mai multe sunt distruse pentru a putea fi recuperat fierul vechi din armătura betonată.

Pentru turiștii din alte țări, ele sunt un fel de „piramidele Albaniei”, obiective turistice, numai bune pentru selfie cu sau fără regie adăugată. Aici comunismul nu a fost pus doar în cărți și mințile oamenilor, ci și „implementat” cu târnăcopul, lopata și sacul de ciment. Așa, să rămână…

Adesea grupate câte două sau trei, micile cupole din beton armat, cu intrare strâmtă, pot fi văzute în apropierea drumurilor, pe dealuri, în grădini sau chiar în apropierea plajelor. Buncărele ar fi trebuit să reziste la orice, iar forma lor a fost concepută pentru ca gloanţele să ricoşeze. Cum o parte din familia dictatorului albanez era cu arhitectura, au calculat si proiectat vreo doi ani pentru a găsi formula buncărului ideal.

Acum se pune în interior un sac cu îngrășământ udat cu motorină. Se face o bombă rudimentară și buncărul explodează. După ce crapă betonul, „băieții” bat la baros până ajung la oțel, după cum am văzut în Berat, un orașel în centrul Albaniei. Întrebat, unul din cei cu barosul a spus: „uneori scoatem până la două tone de oțel. Îl putem vinde la 15 cenți kilogramul. Un buncăr poate deci aduce până la 300 de euro! Dar uneori trebuie să muncim din greu timp de mai multe zile pentru a sparge betonul. Și, oricum, șeful meu ia cei mai mulți bani. Eu câștig 20-30 de euro pe buncăr.”

Cupola din Tirana

Chiar în capitala Albaniei, Tirana, langa piaţa cu nume dat de statuia eroului national, o cupolă de beton, cu un foişor de supraveghere postat lângă ea, atrage atenţia.

Este un buncăr construit pentru a adăposti oficiali cu rang înalt din Ministerul de Interne sau din marea politică, în caz de atac nuclear. Are o suprafaţă de o mie de metri pătraţi, ziduri din beton armat, cu o grosime de doi metri. Era conectat cu Ministerul de Interne, el însuşi conectat printr-un tunel la vilele prim-secretarului Partidului Muncitoresc din Albania, Enver Hodja, al premierului Mehmet Shehu si a altor privilegiati din cartierul interzis Blloku, cartier de vile rezervat nomenclaturii albaneze.

Toţi cei care ţineau ţara în mână se puteau refugia sub pământ, în caz de agresiune imperialistă, în timpul regimului paranoic al lui Enver Hodja. Acum nu mai aşteaptă niciun atac nuclear, ci vizitatori, căci a devenit muzeu, unde sunt expuse fotografii şi obiecte reprezentative pentru represiunea politică din perioada comunistă. Orice vizitator poate păşi în locul devenit muzeu, unde, preț de 10 euro și câteva minute te vei cufunda în lumea ambiguă, tenebroasă și plină de mistere a unei țări atât de ermetice.

La adăpost

În caz de atac nuclear, cei 250 de deputaţi şi 15 membri ai Guvernului ar fi trebuit să se poată refugia într-un imens adăpost antiatomic săpat în munţi, la ieşirea din Tirana, între 1972 şi 1975. Galeriile şi camerele adăpostului se întindeau pe 2.700 de metri pătraţi şi cinci etaje. Enver Hodjaa avea acolo apartamente private, care la rândul lor erau protejate de un supliment de material antinuclear.

Istoria este dureroasă. Cea recentă, poate şi mai dureroasă, cu tranziţia dificilă de după căderea comunismului. Victimele sunt în viaţă, dar şi călăii. Orice subiect doare. Albanezii au găsit cu greu mijloacele şi capacitatea de a face pace cu trecutul recent. Dar parcă le este şi lehamite să-si tot amintească, devenind mult mai preocupaţi de a se înfige cu dinţii în bucăţica de capitalism mult mai ofertant.

Represiune

O listă incompletă a victimelor recenzează 35.000 de deţinuţi politic şi tot atâtea familii prigonite indirect, 6.000 de executaţi şi mii de dispăruţi, încă necăutaţi de nimeni. Albania a fost ultima dintre ţările foste comuniste care a creat un institut de studiere a crimelor comunismului. Hoxha era supranumit „Sultanul roşu”, iar Albania considerată o Coree de Nord mai mică, a Europei.

„Era ca o închisoare ideală, în care deţinutul era susceptibil de a fi controlat în permanenţă, fără a vedea cine şi când. Ştiindu-se controlat, se autocontrola”, cum explica directoarea muzeului dedicat fostului serviciu secret albanez SIGURIMI. Se credea că totul era pus sub ascultare. În realitate, era departe de a fi adevărat, dar psihoza funcţiona mai bine decât tehnica însăşi.

Spaima

SIGURIMI dispunea totuşi de 15.000 de „microfoane umane”. Reţeaua sa de informatori, sub coordonarea unor agenţi, într-o ţară cu nici 2 milioane de locuitori la începutul dictaturii şi 3 milioane la căderea ei. Albanezii persecutaţi şi rudele lor nu sunt foarte preocupaţi să-şi studieze propriul dosar. Nici azi nu consideră trecutul comunist drept o mare problemă. Iar tinerii de azi, deja istoria recentă este ca o poveste despre o ţară străină.

Faţă în faţă cu trecutul

În 1995 a fost adoptate două legi, una privind crimele contra umanităţii comise de regimul comunist, alta privind verificarea moralităţii personalităţilor. Totuşi, niciun responsabil de crime nu a avut parte de vreun proces. Iar accesul la arhivele SIGURIMII a rămas confidenţial şi a fost folosit în scopuri politice. Şi timpul trece implacabil, arhivele mai suferă câte un dezastru, iar unele dosare dispar. Până şi buncărele s-au mai împuţinat, devenind tot mai rare, dar la fel de prăpăstioase. Multe, îndesate cu cauciucuri uzate ce aşteaptă o brichetă, ca şi cum cineva doreşte să închidă „gura istoriei”.