Cand auzi despre Sahara, te gândești la epitetul suprem pentru pustietate, un iad pământesc, o mare de nisip fierbinte, undeva prin nordul Africii. Mult timp pentru mine a însemnat o provocare, cât încă-n clepsidra timpului, dată o dată peste cap, mai curge de doi lei speranță. Chiar și numele „Sahara” derivă dintr-un cuvânt dialectal arab – „ṣaḥra”, care înseamnă „deșert”. Cele ce urmează sunt câteva impresii dintr-o vacanță în Tunisia, care nu m-a dat pe spate, dar se lega ombilical de excursia sahariană, excursie destul de comună pentru turisti. Doar impresiile sunt personale.
A vizita Tunisia fără a vedea Sahara e ca sexul fără partener. Chiar dacă îți ia două sau trei zile din a freca menta pe șezlong sau plimba rama pe la piscină, merită. Adrenalina te ia pe sus când te gândești unde vei ajunge, apoi vine o apatie, ca după o cură vegetală de scaieți, indusă de lungul drum către nicăieri. Urmează un car de nervi și mii de draci încinși… că de ce te-a mâncat undeva să pleci de-acasă pe căldura asta. Per total, merită. În timpul călătoriei vei traversa peste 1.000 km cu autocarul, jeep-ul, ATV-ul sau… cămila!
Prima zi în Sahara
1. Plecarea
Safari-ul meu de două zile în deșertul suprem a început dimineața devreme, plecând de la cazarea din Monastir, cu mic dejun-ul la pachet și rucsacul în spate. Mai întâi am trecut prin Sousse, al treilea oraș ca mărime din Tunisia, un port important și mare centru comercial și turistic. De aici au urcat ultimii turiști, completând locurile din autocarul aproape nou. Cam „închipuiți” tovarășii de trip, îmbrăcați mai mult pentru shopping și plajă, altminteri gălăgioși și cu nasul în plafon. N-or fi greșit autocarul?
2. Kairouan
Urcă și ghidul de la periferie și-n scurt timp am lăsat în urmă luxul stațiunilor de coastă. În scurt timp peisajul se schimbă complet – case mai mici și neterminate, mizerie și nepăsare, oameni parcă gârboviți și neputincioși sub un soare arzător. Și fiecare cu treaba lui, gesticulând agitați de zici că-s cu capul. Vând sau cumpără, nici nu mai contează. Unul tocmai ce jupuise o vită și acum stătea cu pielea la vânzare… welcome to Africa!
Prima oprire avea să fie în Kairouan pentru a vizita un magazin de covoare și pentru a arunca o privire panoramică asupra orașului. Intrăm buluc, loviți la nas de un miros de lână și piele vopsită. Suntem tratați cu ceai și prăjituri în timp ce administratorul încearcă să vândă un covor de la Aladin moștenire. Avea câteva mii pe stoc. Din păcate cam fără succes la români… ăștia-s mai mult cu parchetul gol.
Fiind cam al patrulea oraș sfânt din lumea islamică, pelerinajul în Kairouan este foarte important în rândul ienicerilor. Și au o moschee renumită pentru asta, cunoscută până la Mecca. Numai noi n-am cunoscut-o… că era închisă! Am tras cu ochiul și urechea și vă spun că Marea Moschee din Kairouan are 127 de metri lungime și aproximativ 70 de metri lățime. Se pare că ar fi cea mai veche moschee din Tunisia și una dintre cele mai mari din Africa. Este cunoscută și sub numele de Moscheea Ugba și se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Din exterior, arată ca o fortăreață, cu un minaret impunător, o incintă pentru rugăciune și o curte imensă în mijloc. Cam atât despre Kairouan și nu știu de ce, dar presimt că expediția trece pe repede înainte. Va trebui să-mi aleg ce sunt: spectator sau participant!
3. Drum lung până la Les Jardins
Urmează trei ore de drum printr-un peisaj din ce în ce mai deșertic, timp în care Aziz, ghidul tunisian dar cu nevastă din Cluj, intră în scenă cu un speech despre istoria și civilizația locală. Mai răspunde la întrebări, mai cu o glumă răsuflată…trece timpul. Și vine ora pentru prânzul plătit, așa că driverul arab trage autocarul la un restaurant de la marginea unui orășel prăfuit de pe traseu. Prânz basic, destul de picant, asta ca să-și mai vândă și patronul localului din stocul cu băuturi. Nici apa nu era inclusă – plimba unul ceva sticle la preț baban, mizând pe sindromul însetatului. Apoi am mai luat și o cafea să nu pic în brațele lui Morfeu de va urma iarăși cale lungă.
4. Oaza cu palmieri Degache
N-a fost prea lung drumul, având urgent un nou pit-stop în chiar următorul oraș, autocarul intrând pufăind într-o parcare largă. Aziz proclamă triumfal că am terminat cu autocarul pe ziua de azi, așa că am luat rucsacul și am sărit grupati câte 4-5 în ceva căruțe eco. Cu astea aveam să mergem spre oaza de palmieri. Ehei, de când nu mai mersesem cu un atelaj hipo?!
Când vorbim despre oazele de cultură trebuie spus că practic sunt formate din două sau trei straturi pe înălțime. Primul strat superior este destinat exclusiv cultivării curmalilor. Aceștia oferă umbră și prospețime straturilor inferioare. Stratul intermediar este pentru cultura bananelor, smochinelor, lămâilor, portocalelor, prunelor, caiselor, piersicilor, rodiilor etc. Al treilea strat este pentru obținerea roșiilor, cartofilor, pepenilor verzi…
Plantarea unei oaze în straturi este cea ingenioasă gestionare a solului și a economisirii apei. Pentru ca fructele obținute să atingă o calitate perfectă, ciorchinii de curmale trebuie răriți si acoperiți înainte de coacere. Sacii sau plasele care acoperă curmalele protejează fructele și de nisip. Fructele pot crăpa dacă există prea multă apă, iar furtunile de nisip ar aduce substanțe nocive în fructe. Prin rărirea fructelor rămase, acestea cresc mai repede și sunt mai mari, iar acoperirea le protejează de și de animale, cum ar fi păsările, cărora le place să dea cu ciocul la curmală.
Proprietarul plantației de palmieri delegă de obicei un manager (administrator) de plantație, care organizează întreaga muncă la oază. Acesta câștigă o cincime din randamentul plantației, dar are și sarcina de a determina numărul necesar de lucrători care vor recolta curmalele și vor face toată munca. Stabilirea numărului de lucrători se face într-un mod inedit, măsurând cel mai înalt palmier din oază. Cum?
Culegătorii se urcă unul pe umerii altuia în vârful palmierului pentru a aduna ciorchinii de curmale, dar nu îi lasă niciodată să cadă pe pământ, deoarece acest lucru ar deteriora fructele și ar reduce calitatea produsului. Cățărătorul cel mai de sus culege ciorchinii de curmale și îi trimite din mână în mână de la un cățărător la altul, până când ajung la cel de jos și, în cele din urmă, în lădițele de la sol.
5. Oaza Chebika
Cu brațele pline de curmale și tot cu acele faimoase atelaje revenim la punctul de plecare, unde așteptau jeep-urile la relanti. Avem în față un drum de vreo jumătate de oră, strecurându-ne până în inima unor munți roșii, la o altfel de oază – Chebika. Adesea numită „Castelul Soarelui”, locul este de fapt o fortăreață verde care sfidează infinitul deșertului înconjurător.
De mii de ani, oamenii găseau adăpost și condiții prielnice într-o asemenea oază, folosită odată și de soldații romani ca avanpost african. Încă se pot vedea ruinele clădirilor antice care au fost construite inițial și care s-au prăbușit de atunci sub presiunea timpului și a intemperiilor. În vremuri mai recente, a fost un refugiu pentru popoarele berbere, iar azi este frecventat eminamente… de turiști.
Dacă ai impresia că peisajul îți este cunoscut și nu știi de unde, îți spun eu că de la Netflix, deoarece locația oazei a fost folosită în filme precum „Pacientul englez” sau „Gladiatorul”. Și nu numai. Vizitând această oază magică, veți fi uimiți de modul în care natura poate crea un loc atât de frumos și plin de viață într-un deșert atât de uscat și pustiu.
Am făcut întregul traseu, mai întâi urcând pe o potecă de capre până la un superb viewpoint, trecând pe lângă o cascadă înconjurată de palmieri. Și o scenă hilară: greu urcușul, cald și sete, așa că unii își spălau fața, în timp ce alții își răcoreau picioarele în cascadă. Unul lângă altul!
Coborârea a fost în altă viteză, trecând printr-o așezare abandonată din cauza inundațiilor din ’69 și a următoarelor revărsări de ape de pe versanți. Cândva aici a fost un sat pe care apele l-au mutat mai la vale. Iar oamenii și-au găsit de lucru la minele de fosfați, mutându-se în orașele apropiate.
6. Star Wars: Mos Espa
Călătoriea continuă peste dune, așa că urcăm în jeep-uri. Și începe aventura. Peisajul ce se derulează în viteză este de-a dreptul fascinant, iar sinusoidele cu jeepul 4×4 printre povârnișurile create de vânt sau chiar de torenții de apă generează adrenalină. Ne strecurăm printre cămile sălbatice și ne îndreptăm spre un lac secat. Simțeam mirosul deșertului. Inconfundabil!
Într-o clipă, în depărtare, am văzut clar lacul din deșert. De fapt, nu era niciun lac, doar o iluzie, o fata morgana. Părea atât de real mirajul încât puteam jura că lacul era în fața noastră. Am făcut fotografii, dar era doar nisip, fără apă.
Simțeam pe pielea mea ce înseamnă să fii pierdut în deșert, fără apă. Cuprins de panică, apuc sticla de jumate din rucsac și beau de două degete. Doar atât!
Continuăm drumul printre dune, în chiote de bucurie ușor mascate, deoarece adrenalina crește pe măsura creșterii dunelor. Iar drumul aproape nu se mai zărește, ceea ce nu pare să fie însă o problemă pentru șoferi. Cunosc locul ca-n palmă. Un lucru normal, făcând zilnic acest traseu. Prin aceste locuri s-a desfășurat ani la rând și Raliul Paris-Dakar, dar azi locurile sunt frecventate de turiștii curioși să vadă deșertul și ale lui oaze, dar și locurile de legendă din Star Wars. Se vede și granița cu Algeria.
În 1975, George Lucas a început filmările la celebra serie Star Wars chiar aici, în deșert. Incă există o parte din butaforia folosită pentru a crea peisajul selenar al celebrei serii cinematografice. Este doar butaforie, dar bine întreținută, locul atrăgând mii de vizitatori anual. Nelipsiții comercianți au diverse tarabe care strică puțin din misterul locului. Unii te îmbie să faci o plimbare cu camila, alții plimbă în lesă vulpi de deșert sau acvile opărite… pentru poze (cam trist!).
Apusul e bestial, dar scurt. Dacă nu ești pe fază, ai pierdut momentul și te cauți de lanternă. Așa că, rapid, îmbarcarea în jeep și în mare viteză spre oraș, lăsând în urmă un nor de praf. Și nu era de la jeep-uri. Venea o furtună…
7. Hotel in Tozeur
Ajunși în parcarea hotelului Ras El Aïn din Tozeur, mulțumim șoferului pentru traseu, luăm camerele și hai la cină. Mâncare multă și bună, numai că băuturile te caută la portofel. Incredibilă locația, ca multe altele, să vezi cum se poate construi așa ceva în mijlocul desertului. Mereu am spus că viața are statut de învingător…
După o zi plină încă eram dispus să prelungesc momentul și să profit de toate facilitățile oferite. Că nu în fiecare seară te poți bălăci într-o piscină din cel mai mare deșert. Din păcate, furtuna a ajuns și aici, așa că seara a luat sfârșit. Poate cu atât mai bine, a doua zi plecarea fiind la ora 3 a.m. Se pare ca-n Sahara sunt doar zile, nu și nopți…
spre culmi, dus-întors 