Septembrie 2025.
Am picat „ca marțea-n post” într-un Beijing pregătit să tragă cortina. Gata, nimeni nu mai intră, nimeni nu mai iese. Stă să aibă loc Marea Paradă aniversară, cu defilare, artificii și invitați unu` și unu`. Lângă Marele Panda autohton urma să stea Ursul Siberian și Buhaiul Coreean. Mobilizare generală, securitate maximă, scanare și pipăială intimă până la jubilare la orice check point. Era ultima fereastră dintr-o săptămână nebună când mai puteam intra în cel mai bine păzit loc din China. Bine ați venit în Orașul Interzis!

Istoric

La început de secol cincișpe`, un milion de oameni, marea lor parte prizonieri, se ocupau cu hei-rup-ul fizic, iar o altă sută de mii din cei mai buni meseriași răspundeau de înflorituri. Trebuia să fie mare, pentru că era casa unei ființe divine, un zeu, Fiul Cerurilor și legătura între Cer și Pământ. Si a-nceput construcția a ceea ce urma să fie raiul pe pământ. Dar si închisoarea celei mai importante și mai strict păzite persoane din imperiu.

După douăzeci de ani de moarte și trudă a ieșit ceva imens. În interiorul zidurilor există și azi 980 de clădiri separate cu peste 8700 de camere. Întregul complex acoperă o suprafață enormă, că-n locul lui s-ar putea pune ușor peste 130 de stadioane. Zidul care-i dă ocol are vreo zece metri înălțime și este ridicat solid, cu simț de răspundere. Până la el trebuia să treci printr-un șanț cu apă de șase metri adâncime și cincizeci lățime. Orice încercare de pătrundere era zadarnică, iar dincolo de porți nu te aștepta decât moartea.

Oare cam ce credea pwlimea din exterior, vecină sute de ani cu acest Alcatraz imperial? Cum era viața lor trezită zi de zi cu fața la perete, știind că ai vecin un zeu? Vorbim de multe povești pierdute, că dacă pe afară roiau milioane, mulți erau și înăuntru. A fost timp când numărai până la 70.000 de eunuci. Până la 3.000 de concubine. Sute de servitori, 200 doar în bucătării. Toate astea pentru singurul mascul care trăia între ziduri și era capabil să procreeze – împăratul, conducătorul întregii Chine. Și a lui împărăteasă.

Istoria consemnează că Orașul Interzis a fost construit între 1406 și 1420 de împăratul Yong Le. Aveam în față un exemplu inegalabil de arhitectură tradițională chineză. Este și azi cea mai mare structură antică de lemn din lume. A fost casa a douăzeci și patru de împărați, paisprezece din dinastia Ming și zece din dinastia Qing. S-a destrămat totul în 1912 odată cu abdicarea lui Pu Yi, ultimul împărat, urcat pe tron în scâncete la numai trei ani. De văzut filmul „Ultimul împărat„, care a fost filmat aici. Un vast muzeu frecventat de tot atâtea suflete câte au fost în cei 500 de ani de glorie.

Tiananmen

Abia descălecat în Beijing, c-am și dat năvală ca mongolii spre Piața Tiananmen. Cea mai faimoasă și cea mai intinsă piață publică din lume. Pentru europeanul abrutizat de știrile TV, singurul lucru memorat despre Piața Tiananmen pare să fie secvența cu un tânăr chinez ce stă în fața unui tanc. Imaginea, scăpată de cenzura roșie și ajunsă în jurnalele BBC-ului, a devenit un simbol internațional al revoltei din 1989. Mă așteptam să văd ceva mult mai auster, o întindere de piatră și beton comunist. Numai că primul impact cu bogăția și frumusețea rondurilor de flori m-a cam dat peste cap.

Pe 15 aprilie `89, după cel puțin ciudata moarte a unuia, Hu Yaobang, angajat al guvernului dar cu idei reformiste pentru a îndrepta China către un sistem mai democratic, mii de studenți s-au adunat în Piața Tiananmen pentru a-l jeli. În următoarele săptămâni, numărul celor care s-au adunat în sprijinul lor a crescut la 1,2 milioane. Protestau pașnic, zi de zi, că-și făcuseră adăpost din piață. S-a încheiat totul pe 4 iunie când trupele armate trimise să-i alunge au băgat glonț pe țeavă. Si gata! Până seara piața a fost spălată si apretată. Nu s-a știut niciodată numărul oficial al morților. Unii vorbesc de până la o sută de mii.

Astăzi Piața Tiananmen este un loc benign, dar aproape la fel de aglomerat, cu miile de gură-cască care se revarsă din ieșirile de metrou sau străzile limitrofe. Majoritatea turiștilor sunt chinezi veniți din întreaga țară să vadă locurile emblematice ale capitalei lor. Cunoaștem fenomenul că e global. Dar Piața Tiananmen are și o mare semnificație culturală pentru ei, fiind locul multor evenimente importante din istoria Chinei. Inclusiv proclamarea de către Mao Zedong a formării Republicii Populare Chineze în 1949. Străinii sunt încă foarte, foarte puțini…

Intrare

Grăbesc prin îmbulzeala pieței spre ce ei numesc Poarta Păcii Cerești. Pe care stă agățat portretul lui Mao și e păzită zi și noapte de două statui vii în uniformă. Una albastră și una albă. Te ia cu fiori când treci printre ele, de parcă intri la Jilava. Arunc o ultimă privire-napoi către Mausoleul lui Mao, rămas împietrit ca un tătuc împăciuitor. Nu te mai poți întoarce, așa că mă las dus de puhoi pe o stradă largă, pavată cu dale gri. Deoparte și de alta îți fură ochii clădiri în stil tradițional. La capăt e masiva și impunătoarea Poartă Meridian în formă de U. Unica intrare în Orașul Interzis. Cândva pe aici intra doar împăratul.

Trec prin ea fluturând prin fața scanerelor un pașaport ce are și valoare de bilet. Traseul e doar înainte și începe din fața celor cinci podețe curbate din marmură albă. Apuc pe cel mai apropiat pentru a trece Râul de Argint – un canal artificial contra incendiilor. Urmează încă o poartă, Poarta Armoniei Supreme, păzită de doi lei uriași. Și prin ea se poate vedea în față, dincolo de un vast spațiu deschis folosit pentru paradele ceremoniale regale, Sala Armoniei Supreme. Mai apoi se află Sala Armoniei Centrale, iar dincolo de aceasta, Sala Păstrării Armoniei. Ajung să cred că și locul în care se merge să scapi de cufureală era ceva tot cu armonie…

Și toate acestea reprezintă doar axa centrală pe direcția de mers a turistului grăbit și suferind de „durerea-n paișpe” întru ale istoriei. Apoi sunt atât de multe clădiri și acareturi de-o parte și de alta, că ți-ar trebui zile bune doar să treci prin ele. Peste tot vezi urne enorme de alamă cu apă și statui grandioase cu lei, păuni, dragoni, cocori, elefanți anatomic imposibili și o broască țestoasă cu cap de dragon. Fiecare clădire are detalii decorative rafinate și se potrivește cu întregul. Ce mai, e Yin și Yang la el acasă. În cei 500 de ani de aici se făceau și desfaceau treburile Orientului.

Interior

Cum am mai spus, din cauza clasei de mijloc înfloritoare a Chinei, există mulțimi de turiști care vin cu autobuzele din cele mai îndepărtate colțuri. Vin ca într-un pelerinaj pentru a vedea gloriile și minunile istorice ale patriei lor. Aștia fac aglomerație! Aștia hârcăie, scuipă și vorbesc tare. N-ai loc de ei. Sunt peste tot. Totuși, ai un spațiu pus la dispoziție imens și vei vedea că există și zone destul de goale. În altele, în special trecerile prin porți și tuneluri, te calci pe picioare. Bine că azi ești liber să intri și să pleci. Spre deosebire de cei din `cele vremi.

Mii de pozeri își dau coate la intrarea în Sala Purității Cerești să cadreze tronul împăratului. Cam întunecat interiorul, luminat doar de zeci de oglinzi amplasate de o parte și de alta. Să alunge duhurile rele. Voluntari chinezi explică într-o engleză ce sună în ureche ca un cinel spart numele clădirilor. Par atât de absurde, de fanteziste și abramburicate că te doare mintea : Poarta Puterii Divine, Sala Eminenței Militare, Sala Purității Cerești, Sala Gloriei Literare, Sala Profundității Literare, Palatul Prelungirii Fericirii, Sala Liniștii Pământești, Palatul Primăverii Eterne, Sala Cultivării Mentale, Sala Uniunii Celeste și Terestre, Palatul Longevității Liniștite, Templul Hranei și Spiritului. Hai că le-am reținut pe toate!

Curtea interioară este un labirint de săli și pavilioane, aranjate simetric și sistematic în spatele altor ziduri. Sute de clădiri, unele în interiorul altora, ca un puzzle prin care, dacă intri, greu mai ieși. Poate și de aia toată lumea merge doar înainte. E ușor să te rătăcești sau să-ți pierzi copilul prin acest labirint de secrete și minciuni. De-l cauți, nici că-l mai găsești, așa că pui de faci altul. Astăzi, zona găzduiește o sală de expoziții și se plătește separat. Oferă turiștilor șansa de a se îmbrăca în veșmintele Chinei antice și să se tragă-n poze pe un splendid tron de aur împreună cu plozii lor.

Eunuci si concubine

Tot pe aici își făceau veacul eunucii și concubinele. Să începem cu eunucii. Mulți emisari și oficiali guvernamentali puteau intra în oraș, să zicem în interes de serviciu. Dar imediat ce își terminau treaba erau trimiși sub escortă către poarta de ieșire. Rămași peste noapte erau doar eunucii. Așa că singurul bărbat care trăia între zidurile orașului și era capabil să aibă un copil era împăratul. Presupun că nu-și dorea nicio concurență și, cu siguranță, acest lucru asigura și legitimitatea urmașilor săi. Căci numai el bifa. Miile de slujitori și gărzi nu creau un pericol pentru simplul motiv că nu mai aveau cu ce. Era mult prea mult loc liber prin zonele lor intime…

Există informații contradictorii despre cum au devenit eunuci eunucii. În mare parte, erau recrutați în copilărie din famili sărace pentru a avea un trai mai bun. Alteori, bărbați aflați în circumstanțe dificile își ofereau bărbăția, ca să spunem așa, pentru un loc de muncă stabil și o altă poziție socială. Unele surse spun că toate cele trei… ăăă… bijuterii le erau tăiate, altele spun că doar două. Se pot vedea în muzeu ilustrații ale procedurii chirurgicale în cauză. Vezi explicit procesul de îndepărtare, apoi pansare spre vindecare a răni. Cred că aveau si ei Ciomu lor, pentru că de multe ori extirparea se făcea cu o parte din vezică. De aici și expresia „urât mirositor ca un eunuc”.

Unii dintre eunucii au devenit foarte puternici, deoarece cunoșteau toate detaliile vieții împăratului. Si-au folosit din plin această poziție în avantajul lor. Unii chiar s-au îmbogățit. Iată un exemplu despre cum :

Împăratul, așezat pe tronul lui aurit, iși tinea curtea zilnic după un anumit program. Atunci se prezentau cei care aveau treabă cu el, emisari și administratori, cei mai înalți mandarini din țară. Dar mai întâi trebuiau să se închine până la pământ, adică să îngenuncheze și să-și lovească literalmente capul de podea. De nouă ori. Cu cât zgomotul pe care îl făceau lovind cu capul era mai puternic, cu atât semnul respectului și supunerii lor față de împărat era mai deplin. Sub podea erau anumite locuri în care erau puse vase ceramice tocmai pentru a amplifica rezonanta podelei. De dădeai cu capul deasupra lor se auzea până-n stradă. Anumiți eunuci știau unde se aflau acele oale. Pentru o taxă discretă îți spuneau unde să dai cu capul.

A fost un moment când în Orașul Interzis existau până la 3000 de concubine (curios și eu pe timpul cărui împărat!). Frumusețea fizică și perfecțiunea feței, cât și a corpului, erau primordiale. Se alegeau din toate colțurile Chinei – tinere și frumoase să fie. Se trăia greu în timpurile acelea și multe familii își ofereau fiicele pentru selecție. Odată intrate, erau instruite în comportamentul corect și în unele arte, în special muzica și pictura, dar nu numai. Cred că era visul umed al oricărei chinezoaice de a ajunge concubină.

Erau atent verificate înainte de a li se permite să intre în prezența împăratului. Fiecare trebuia să petreacă o noapte (sau mai multe?) dormind cu concubina principală pentru a se asigura că nu sforăie și nu emană mirosuri în timp ce dormea. Nu se admiteau pârțuri în iatacul împăratului. Doar icnete, poate. În cele din urmă, dacă o concubină era aleasă pentru noapte, aceasta era îmbăiată și parfumată, apoi îmbrăcată într-o singură robă galbenă. Era dusă în camera împăratului mai mult pe sus, deoarece abia putea merge pe picioarele-i legate. E la mintea cocoșului de ce le avea legate…

Se spunea că împăratul avea în mod regulat cam cinci odată. Altul solicita mai multe. Le ținea aliniate afară și alegea după criterii numai de el știute. Dar cea mai de taină poveste este despre cel care a avut într-o noapte atât de multe încât, la propriu, a murit de prea multă bunătate. Bine, istoria consemnează că ar fi murit în bătălie. Cele care nășteau copii de sex masculin deveneau consoarte. Printre atâtea feminine exista și împărăteasa, soția împăratului, ea fiind în vârful ierarhiei. Desigur, era aleasă dintr-o familie aristocratică.

Împăratul

Cât despre împărat, săracul, acesta nu a avut niciodată intimitate și toate nevoile sale erau satisfăcute pe moment. Viața lui era una de ritualuri prescrise, de la îmbrăcare, la întâlniri, la mese, până la simpla dorință de a merge la plimbare. În față mergea un eunuc a cărui funcție era aproximativ cea a unui claxon de mașină. Mergea cu douăzeci sau treizeci de metri înaintea grupului, făcand ”ti-tit” ca un avertisment pentru ca oricine ar fi fost prin apropiere s-o taie cu șeptarul.

Apoi veneau doi eunuci șefi care înaintau ca niște crabi de o parte și de alta. La zece pași în spatele lor se afla centrul procesiunii. Dacă era cărat pe un scaun, erau doi eunuci juniori care mergeau pe lângă împărat pentru a-i satisface nevoile în orice moment. Dacă se ridica, ei îl susțineau. Apoi venea un eunuc cu un baldachin mare de mătase, urmat de un grup mai mare. Unii cu mâinile goale, alții ținând tot felul de lucruri: un scaun în caz că voia să se odihnească, haine de schimb, umbrele și parasolare.

După acești eunuci ai Prezenței Imperiale veneau eunuci ai Biroului Imperial de Ceai cu diverse tipuri de prăjituri și delicatese. Ei erau urmați de eunuci ai Dispensarului Imperial, ducând alifii și leacuri. La sfârșitul procesiunii veneau eunucii care cărau toalete și olița de noapte. Imaginați-vă o asemenea procesiune pestriță de câteva zeci de oameni înaintând în liniște și ordine perfectă. Mesele erau la fel de ritualice, necesitând un personal enorm, de la bucătari, servitori și degustători, gata în orice moment pentru a servi peste o sută de feluri de mâncare.

Prin urmare, locuitorii Orașului Interzis erau legați de ritualuri paralizante și de coduri de comportament amorțitoare. Eunucii șefi și mandarinii, singurii oameni cu acces la lumea din afara zidurilor, erau cei care dețineau adevărata putere și era în marele lor avantaj să-l țină pe împărat într-o ignoranță paranoică, ca nu cumva să se ridice și să-i arunce în sărăcie și uitare. Așadar, era o închisoare extravagantă, fastuoasă și aurită, dar totuși o închisoare.

Am petrecut aproximativ trei ore în Orașul Interzis și abia am atins suprafața de la sud la nord. Uneori m-am simțit grăbit, dar în final am fost atât de plin încât, chiar dacă aș fi avut mai mult timp, nu aș fi putut să asimilez nimic mai mult. Am fost copleșit de enormitatea locului, de frumusețea lui și de un fel de minune atemporală că un astfel de loc există. Un exemplu al exceselor uluitoare ale regilor și ale curților lor. Să vă mai spun că vizita asta e acel lucru ce trebuie făcut măcar o dată-n viață? Dacă ați ajuns aici citind, cred că nu mai e cazul.