Cu ochii căscați îmi privesc ghetele scofârjite în căutarea surprizei și dau de aceiași ciorapi de alaltăieri, cu călcâiuri lipsă, îndesați spre vârf. Doar după miros îi bănuiai că-s pe acolo. Gata, s-a rupt visul, ca firul divin al ăluia și copilul din ditamai animalu` n-a mai vrut născare. Dacă aș avea de ales, aș copilări până cu cinci secunde înainte să dau colțul. Numai tâmpiții își doresc să fie maturi. Nu te așteaptă nimic bun în viața de adult, în comparație cu aia de copil ori adolescent. Cum treci de 20 și ceva de ani, încep să apară căcaturile. Muncă, facturi, femei care vor să se mărite neapărat, cursuri de formare, colegi de muncă infecți, femei care vor copii, invidie, alergat după bani, frustrări, femei care se întreabă retoric de ce și-au irosit ani din viață cu un prost ca tine, dureri de spate, rate la bănci, femei care-ți spun că vecinul Georgel are pensia mai mare și grad de colonel în rezervă, nu ca tine, un maimuțoi nerealizat.

Murim încet când ne apucăm să facem lucrurile mai mult cum trebuie, decât cum ni se scoală. Are sens. Cu cât te boșorogești, cu atât ți se scoală mai rar. Cu cât ți se scoală mai rar, cu atât ai mai multă aplecare către chestii plictisitoare, de care nu ai fost tentat niciodată pe vremea când te împiedicai în erecții. Începi să dai sfaturi, să adormi la filme, să ți se pară mai tentant să o freci pe un scaun în grădină decât să ieși în oraș, să te obosească mai întâi oamenii mulți, apoi oameni puțini și, în final, toți oamenii. Să te ia cu leșin în aglomerația din mall după un sfert de oră, să tot spui că muzica din tinerețea ta e aia adevărată, nu mizeriile din ziua de azi, să fii urâcios, să apreciezi mai degrabă o masă bună decât o partidă de sex, să-ți faci griji că tinerii din ziua de azi, iresponsabili cum sunt, nu vor avea cum să-ți plătească pensia.

Mă gândesc cu groază că am început să devin mai înțelept. Nu mult, da’ destul cât să simt că îmbătrânesc. Când adie vânt de înțelepciune, începe să miroasă a odihnă, la loc cu verdeață. Între noi fie vorba, sper să nu ajung mai înțelept decât sunt acum, că-s mâncat. Deja sunt suficient de responsabil cât să mă ia cu mâncărimi de nervi, mă uit de patru – cinci ori în stânga și-n dreapta până trec o amărâtă de stradă, mă gândesc dacă a trecut ziua de pensie și la rezultatul controlului de prostată. E destul, nu vreau mai mult, mersi.

Simt că etapa următoare e aia finală, în care o să țip la copii să lovească mai ușor în minge și să bat în țeavă la 9 jumate seara să dea vecinii muzica mai încet, că altfel chem miliția. Iar dup-aia, exact după ce o să fac creditul în rate fixe fără dobândă de la CAR pentru copârșeul familist, o să dau pentru ultima oară în mintea copiilor și o să mă arunc în brațele religiei, disperat să prind și io un booking pentru lumea ailălaltă. De-abia atunci să vezi distracție, că oricum nu mai contează absolut nimic.

Hai, la mulți ani de Mos Nicolae!