Pituluș

Te-ai tot ascuns privirii mele,
Dosită tainic printre stele.
Raza-ți de soare din privire
Mi-aduse despre tine știre.

Acum te știu și n-ai scăpare,
Născută-ai fost să îmi fii floare.
Și-am să te port pe valul mării,
Deasupra lumii și a zării,
Iubindu-te cât pentru doi.

Și ne-om ascunde amândoi
Unde e loc doar pentru noi.

Fior

Revăz ajuns degrabă-n vârful culmii,
Când primi pași urmau să-mi crească,
Rupându-mă de talpa părintească,
Crescând naiv fără de grija lumii. 

Până a nu intra în prima clasă,
Mă zbenguiam energic până-n seară,
Și învățam cuvinte de ocară,
În cadrul celor șapte ani de-acasă. 

Când încă-n cărți știința purtam,
Venise vremea să mă cred om mare.
Cu primul fum din prima mea țigare,
Și cu dreptatea dată lui Adam. 

Pornit pe drumul vieții neștiut,
Am cunoscut cenușa și scânteia.
Am preamărit și blestemat femeia,
Și-am luat-o mult prea des de la-nceput.

Am fost furat de valurile vieții…
Idile sub discretul clar de lună,
Țesute din fărâme de minciună,
Și destrămate-n faptul dimineții. 

Sunt nins acum de flori la tâmple,
Cu coada ochiului privesc tăcut.
Mă minunez prin câte am trecut
Și mă-nfior de câte-or să se-ntâmple.

Noi toti mintim…

Noi toți mințim, mințim noi toți,
De la bunici pân’ la nepoți,
De la copii pân’ la părinți,
De la nebuni pân’ la cuminți.

Mințim noi toți, noi toți mințim,
Spunând prea des ce mult iubim.
Șoptind cuvinte printre dinți
Și nu te mint! Tu mă mai minți?

Noi toți mințim, mințim noi toți,
Însă mințind, noi suntem hoți
De suflete și de dorinți.
Zici că iubești sau doar te minți?

E ceasul să închidem la nebuni,
Pierdut-am vremea cu minciuni
Fără vreun scop sau vreun folos,
Acuși ne minte viața-n… serios!

Copiii mei

ând deseori mă pierd cu firea,
Uimit de ingustimea vieții,
Rămân să-mi ducă netrăirea
Copiii mei. Sunt gândul dimineții.

A tot slăvit-o scriitorul
Tâsnid din zidul de baladă
Cu mâini firave schimbă viitorul
E a tatii Ana, fată dragă!

Când încercat de neputință, la apus,
De-o să cad și greu să mai răzbat,
Alături îmi va fi spre a fi dus
Și Alex, cu brațu-i de bărbat.

Mă simt în ei ca- ntr-un Olimp,
Un zeu păgân, desigur muritor.
Le spun acum, cât mai am timp:
– Trăiți-mi voi, pierdutul viitor!

Canon

Când dragostea ține decât
De la stomac până la gât,
Sub frunte simț că am un rât,
Guiț și beau și fac urât.

Dar fiindcă știu că este drept
Durerea să o stingi în piept,
Beau o tărie și aștept
Să fiu instantaneu deștept.

Să scap de al iubirii chin,
Mai torn o vodcă peste vin,

C-am strâns în mâini prea tare-un crin,
Nectarul devenind venin.

Apoi o tai spre Zanzibar
Să beau whisky din pahar,
Sperând să îmi dotez rinichii
Cu pietre ca niște ridichii.

Însă cum n-am timp și avere,
Mă apuc neaoș să beau bere,
Dar cum nu simt nicio plăcere,
Schimb mierea toată pentru fiere.

Iubire de n-a fost să fie,
Tăria mi-e anestezie,
Pe jos aștern Cerul-hârtie
Și scriu, hâc! o poezie.

Vezica

Vezica mea,
greu încercată de bere
cola și muscat,
s-a săturat să facă trafic,
să fie sală de-așteptare
stresant motiv de tremurat.
A decis să se transforme
în născător de pietre ude,
mai netede, sau colțuroase
mai plate, ascuțite, groase.
Și, cu ambiție și trudă

După o acrobație

La ceas târziu cu ore mici îngemănate,
Mi-a țopăit din vis, venind de pe-o cărare,
În vizită de lucru o Doamnă de departe,
Căreia-i furasem tâlhărește o sărutare.

M-au luat fiori și Jiul îl simțeam pe șale
De necredință și-ndoială sunt învins.
Deschid intrarea, grabnic sar în cale
Împleticindu-mă-n realul unui vis.

Zâmbea ca Monalisa, mai să-i sară pieptul,
Cu mâna stângă dădea să-mi ia cuvântul:
-Nebun ce ușa mi-ai deschis de-a dreptu`
Sortită-ți sunt cu cerul, lumea și pământul.

Te-aș lua cu mine pe aripi furtunoase
Uitată să rămână lumeasca-ți banalitate,
Dă-mi al tău suflet și carnea de pe oase
Numindu-mă pe mine aleasă între toate.

Nesăbuit, ca orice juriu pus ad-hoc,
Dau să-i ofer coroana celei mai frumoase,
Când al din urmă gând mă țintuie în loc,
“Păi, doamna asta parcă mă uitase”.

Și cum ades în car cu paie caut ac,
Puteam să jur că doamna mea-i bălaie.
Amân verdictul pentru încă-un veac
Și-alung ispita cu ochii de văpaie.

Mai povestesc unora cum într-o seară,
M-a căutat o doamnă negricioasă.
Cred că de pe undeva, de pe la țară
Că-n mâna dreaptă avea… o coasă!

La anii mei

Vin anii peste mine, Doamne,
O spun cu pură modestie,
C-am adunat atâtea toamne,
De nici nevasta nu mai ştie,

O aud cum se mai plânge
Cum că treaba e nasoală,
Tot mai greu parcă ajunge
Ca să dea de socoteală.

Că se mai întâmplă, frate
Și nu știu a cui e vina,
Când în zori, dormind pe spate,
Soaţa-i de se scoală prima.

Și când ies la treaba mică,
Ud pe la mijlocul ulucii…
Sunt fălos că-mi poartă pică
Ai’ de-şi mai stropesc papucii.

Ei, las’ că-i vârsta potrivită
Când copiii-s pe picioare
Şi doar când n-au recuzită,
Te mai cată… la boznare…

E momentul din răscruci,
Se numește… pensionare,
Când te-ntrebi de mai apuci
Următoarea aniversare.

Este vârsta când, pe dos
Îţi mai iei ciorapii-n pripă,
Şi nu simţi că au miros
Chiar de sar în sus şi ţipă.

Când te-mbeţi şi-adormi cuminte
Doar dintr-un pahar anost,
Făr’ să-ţi mai aduci aminte
Cam al câtelea a fost…

Este vremea când uităm,
De gâlcevi, de dandanale,
Iar pe duşmani îi iertăm,
Suferind de boli normale.

Însă viața-i minunată…
Când, la fuste de priveşți,
Parc-ai mai trăi o dată
Să n-ajungi să te căieşți.

Și nu mai arunc cu banii,
Chibzuiesc și mă gândesc:
Sper ca să-mi ajungă anii
Și de mor… și de trăiesc!

Femei, femei

Când viața trece printre noi tiptil
Și nu vrea să privească-n urma ei,
Noi vă rugăm cu suflet de copil:
Să ne iertați că vă iubim, femei!

Când mai umblăm și noi cu capu-n nori,
Privind la stelele, dar cu ochii atei,
Vă dăruim sărutul nostru-n flori.
Să ne iertați că vă iubim, femei!

Când tot întoarcem capul după voi
Și vă privim cum treceți pe alei,
Neștiind să spunem ce simțim în noi,
Să ne iertați că vă iubim, femei!

Se-ntâmplă-n viață să mai fie ploi,
Vă suspectăm prea des fără temei,
Pătând crinul iubirii cu noroi.
Să ne iertați că vă iubim, femei!

Voi sunteți zâne, noi un vis urât,
Nu suntem chiar balauri, dar nici zei,
Vă-mbrățisam și vă rugăm atât :
Să ne iubiți, căci vă iubim, femei!

Balada lu` Gică Contra

Îmi comentează unul grobian sadea ,
Blamându-mă în mod bombastic .
Ins inutil, spun fără de perdea,
Ca vechii mei chiloți fără elastic .

La pândă stă muscându-mă anal ,
Sporovăind o zi și o noapte-ntreagă,
Împrumutând filozofia oului scrotal:
Că și el participă… da` nu se bagă.

El știe adevărul doar prin semne ,
Privindu-și telefonul ușor mahmur
Cu uitătura unei curci în lemne
Și capul struțului băgat în cwr.

Se strâmbă acru ca muta la lămâie ,
Cu copy-paste ia știri făr` de temei ,
Fugit-a de-un vaccin ca ăla de tămâie
Da’-și dă eroic coate in Lidl la ulei .

Dau de pământ cu el prin seci cuvinte,
Bag samă că-i de-al lu` Hopa Mitică ,
Naiv mai sper să-l ex citez la minte ,
Numai că lui cu greu i se ridică.

Sătul de contrele cu Gică tolomacul ,
Un block inevitabil pun, iacă-ntre noi .
Pe umăr salt degrabă flinta și rucsacul ,
Și-ngrop securea unui neînceput război.

Când viața …

Când viața ne minte
Cuminte,
Îmi umblă prin minte
Cuvinte.
Si totu-i fierbinte
`Nainte,
Iar viața cuminte
Ne minte!

Si de ce Părinte
Preasfinte
Imi pui dinainte
Plăcinte?
Si jurăminte
S-alinte.

De ce Preasfinte
Părinte?
De ce am pe dinte
Doar linte
Si in ochi două ținte
Nesfinte?
Când viața-i cuminte,
Părinte,
De ce am doar linte
Pe dinte?

Ora de muzică

E luni…
Azi te iubesc în cheia sol,
Piano, precum jarul din cărbuni.
Și-am să-ți agăț la gleznă un bemol…
E luni…

E marți…
Tu urci pe gamă în zadar
Spre do de sus cu care mă împarți.
Ți-am dat de ieri și ultimul becar…
E marți…

E miercuri…
Nu mai eșți de mult acolo,
Pe portativ să faci note din cercuri.
Nu-mi mai auzi nici glasul în tremolo…
E miercuri…

E joi…
Din poză te reinventez
Și iți mai caut urma în noroi.
Că să-ți aștern pe frunte un diez…
E joi…

E vineri…
Și-i pierdută cheia fa.
Mă dor și visele-rețineri.
Dar cel mai tare, că nu vei afla…
E vineri…

E-un portativ nescris…
Pe care pleci.
Și plec și eu tăcut spre-un do-abis.
Călcăm spășiți pe ghimpi de note reci…
E-un portativ nescris…
…Să-l scriem deci…

Am să plec

Am să plec din prezent
Și-am s-ajung in trecut,
Să-ți privesc insistent
Ochii când te sărut.

Să ne facem mai NOI,
Tu mai TU, eu mai EU,
Și aceleiasi ploi
Să ii fim curcubeu.

Doar ce ochii-ai deschis
Și mi-a fost de ajuns
Ca pe-o geană de vis
Să-ți ajung și in plâns.

Am să plec din trecut
Să ajung in prezent,
Să te ating cu-n sărut…
Să mă nasc imprudent.

În trecere

Mă bucuram, aveam toată pădurea,
Nici un copac din dânsa nu-mi lipsea.
Dar ai venit cu vântul, de aiurea,
Să mă îmbeți cu frumusețea ta.

Mi-ai dat pe rând, “Uite : încă și încă!
Mult mai bogat și fericit să fii!”
Mi-ai dat o vale și apoi o stâncă.
Lumina și dulceața dintr-o zi.

Și s-a-ntâmplat deodată ceva rău,
Ceva mai strâmb și sigur nepereche,
Prinosul cald al sufletului tău,
Să strice potriveala mult prea veche.

Ca-ntr-un cutremur la un semn vibrară
Pădurile de cerul clar prea plânse,
Izvorul de cleștar cu apa-amară,
Pământul tot, cu buzele lui strânse.

Căci ai plecat și m-ai lăsat pe-afară,
(Să mai rămâi…nu pot să sper),
Cu adâncituri pe fruntea-mi clară,
Cu stelele toate sparte-n cer.

Timpul a obosit…

Azi neliniștea a devenit liniște.
Ceasurile, telefoanele, mail-urile
n-au mai sunat.
Si răspunsurile primăverii
nu mai au loc de întrebări.

Ne împiedicăm de transhumantă
ca de o ghici-ciupercă
răsărită după o ploaie monotonă
printre firele de iarbă
ce cresc tăcând.

Zadarnic urcă turmele spre munte
dacă mieii au rămas pe mese
Să îl cinstească pe cel care
a înroșit ouăle cu sângele lui
și să ne potolească nouă foamea.

Setea ne e potolită
de aerul polar, tare și rece,
care ne amețește atât de destoinic,
încât rătăcim drumul
de întoarcere către noi.

Si atunci pornim înainte
sa ne întâlnim cu alți noi,
cei care am fost
desi n-am vrut să fim.