Chiar dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, eu cred că experiența face cât o mie de imagini, pentru că implică trăiri și emoții care nu pot fi reproduse uzual. Fac să vibreze o coardă a sufletului într-un fel plăcut mie, dar care nu poate fi auzită de urechile altuia sau poate să nu însemne nimic pentru el. Poate ăsta sunt eu – cel care cu urechea plecată și ochiul deschis culege sunete și imagini pentru a-și întregi lumea. Lumea reală!
Călătorind, încerc să simt atmosfera specifică locului ce nu poate fi găsită în cărți sau pe internet. Mă uit la oameni, încerc să surprind gesturi, conversații, întâmplări, casc gura spre ferestre deschise sau magazine de cartier. Vânând mai mult atmosfera, e foarte puțin probabil să vizitez ceva care să nu-mi placă deloc. Bineînțeles, nu toate locurile mă încântă în aceeași măsură ; unele sunt mai pe sufletul meu, altele mai puțin, însă nu am văzut până acum vreo destinație la care să nu găsesc ceva frumos.
Fiecare loc are ceva emblematic: Paris – Turnul Eiffel, Roma – Colosseumul, Barcelona – Sagrada Familia, Pisa – turnul înclinat, etc. – care sunt promovate la maxim, se află în toate ghidurile şi pe toate suvenirurile mai mult sau mai puţin kitsch. Dar supraexpunerea devine toxică. Dacă nu toxică, măcar plictisitoare. Asta nu înseamnă că obiectivele turistice nu au farmecul lor sau că nu merită vizitate. Un loc este mult mai mult decât emblemele sale. Venind cu aşteptări prea mari, am putea fi dezamăgiţi de ce vedem la faţa locului, mai ales dacă ne rezumăm la obiectivele prezentate în ghidurile de buzunar.
Toate pozele făcute nu sunt un scop în sine, ci niște „piuneze” care să fixeze mai bine amintirile plăcute din călătorii, pentru că îmi e mai ușor să le rememorez având un sprijin vizual. Un castel, o discuție surprinsă, un gest discret, un foc de artificii sunt amintiri mai vii decât niște imagini care pot fi găsite pe milioane de pagini de internet. Deci… la drum!
spre culmi, dus-întors 