Dacă mi-ar spune cineva că umblu după „potcoave de cai morți”, practic i-aș arăta un deget lung din palma stângă. Știu că expresia înseamnă că urmăresc lucruri greu de obținut. Dar, efectiv, o plimbare pe dealul din Galda de Jos, din Alba, mi-ar putea aduce în cale și un cal mort, cu tot cu potcoavele aferente.

Potcoava este un simbol al norocului, un semn sfânt. Se povesteşte că diavolul ar fi rugat un sfânt să-i potcovească copitele, dar durerea a fost atât de mare încât ar fi jurat că nu va mai întra niciodată în casa unde vede o potcoavă. Se mai spune că vrăjitoarele se tem de potcoavele cailor şi de aceea zboară călare pe mătură.

Unii zic că e musai să pui în pragul uşii o potcoavă ca să oprească blestemele şi farmecele iar fața care vrea să se mărite trebuie să bage o potcoavă de cal în foc şi să nu o scoată până nu i se arată ursitul. Pentru ca strigoii să nu ia mâna laptelui, se înfierbântă o potcoavă şi se pune în doniţă, apoi se toarnă şi se clăteşte doniţa cu potcoava într-însa.

Se șție însă de când lumea că pentru a fi de folos, potcoava nu trebuie căutată sau luată de la potcovar, ci găsită întâmplător, apoi dusă acasă şi păstrată cu coarnele în sus, sub formă de semilună. Așa că… cine găseşte o potcoavă de cal, trebuie să o ridice cu mâna dreaptă, să scuipe pe ea, să-şi pună o dorinţă, după care să o arunce peste umărul stâng şi să plece mai departe, fără a privi locul unde a căzut.

De aceea, vă rog „să nu căutaţi potcoave de cai morţi” şi nu uitaţi că „cine nu se îndură de un cui pierde şi potcoava”. Şi de-ar fi să visaţi o potcoavă, veţi primi sigur o veste bună iar un potcovar apărut în vis este semn de mare noroc.

Să revin la obiect. Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Galda de Jos, cunoscută de localnici ca „Biserica din deal”,  a fost menţionată documentar în 1723, însă izvoarele istorice îi coboară originile până în secolul al IV-lea. Biserica a fost ridicată pe un promontoriu, dominând câmpia pe care este așezat actualul sat. Astfel se dovedește a fi un excelent punct strategic, în partea de N-E, în imediată vecinătate se găsește un castel, fosta reședința a familiei Kemeny, cumpărat de românul Albini.

Biserica a fost construită din piatră de râu și piatră de carieră, în formă dreptunghiulară, cu pronaos tăvănit, naos cu boltă și absidă semicirculară decroșată, cu cupolă de zid. Acoperișul de lemn cu învelitoare din șindrilă, este străpuns deasupra pronaosului de un turn cu foișor deschis, acoperit de baza lărgită a fleșei. Pictura interioară datează din anul 1752 și se mai păstrează încă în navă și pe tâmpla de zid.

Despre pictura bisericii din Galda de Jos, N. lorga spunea: „ceea ce e încă mai vrednic de luare aminte e pictura. Desfac cu briceagul paturile de var și tencuială suprapuse și scot la lumină un întreg șir de sfinți rotunzi, cu ochii de un albastru dulce, cari se păstrează încă pe zidul burdușit la dreapta ușii de intrare cu săpături curioase. Altarul are o zugrăveala asemănătoare, mai vechi sunt, cum o dovedesc liniile lungi ale inscripției, figurile de pe catapeteasma.  Stratul cel mai nou de pictură este de sec XVIII. Există și fragmente de sec XVI. În colțul sud-estic al naosului se află un fragment din portretul Sfântului Nicolae, îmbrăcat în polistavrion, binecuvântând. Absida altarului are pictura datată printr-o inscripție scrisă cu litere și cifre chirilice, care se găsește pictată la proscomedie lângă silueta Sfântului Anastasie cel Mare, în colțul nord-vestic: ,,AN(UL) DOMNULUI 1752 IULIE 1″.

Biserica a fost deopotrivă fostă capelă de rugăciune pentru familia Albini, biserică pentru comunitatea din Galda dar şi loc de închinăciune pentru deţinuţii politici din castel. Biserica este în inventarul Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia şi este în proprietatea şi administrarea directă a Mănăstirii Râmeţ.

În 1733 biserica era unită, iar în intervalul 1760-1762 ea era ortodoxă cu 104 familii. La începutul secolului XX, biserica a fost dezafectată ca urmare a construirii unei biserici noi în centrul satului. În 1929 a fost reparată, fără a se curăța însă văruiala care acoperea pictura. Restaurarea a început în 1966 până în 1968.

Din 1906 nu se mai țin slujbe în acest lăcaș, din acel an fiind zidită nouă biserică.