Dacă te rătăcești prin județul Alba și cineva îți spune, rânzind a pagubă, că umbli după „potcoave de cai morți”, legea nescrisă a obrazului te-ar obliga să-i arăți discret degetul mijlociu al mâinii stângi. Tu știi bine ce vrea să zică — că alergi după himere, după lucruri imposibil de atins. Dar viața pe dealurile astea are o logică stranie: uneori, o plimbare pe coama pământului din Galda îți poate scoate în cale exact asta. Un cal obosit, întors în țărână, cu tot cu fierul bătut pe copite.
Bătrânii spun că potcoava e un semn sfânt, o barieră în fața necuratului. Umblă o poveste prin sate cum că diavolul însuși l-ar fi rugat pe un sfânt să-i potcovească copitele despicate. Durerea a fost atât de cumplită, încât încornoratul a jurat, urlând, că nu va călca niciodată într-o gospodărie care are pironit deasupra ușii un arc de fier. Tot de asta se tem și vrăjitoarele, preferând să zboare pe mături de mesteacăn decât să dea cu ochii de fierul cailor.
Fetele care își plâng tinerețea și vor să-și vadă ursitul aruncă potcoava în jarul încins, așteptând ca flacăra să le deseneze în ochi chipul bărbatului sortit. Iar gospodarii, ca să apere laptele de strigoi, înfierbântă fierul și-l sting în doniță, spălând blestemele cu sclipiri de metal. Dar norocul, dragii mei, nu se cumpără de la târg și nu se cerșește de la potcovar. Norocul autentic trebuie să te izbească. Să-l găsești pierdut în praf. Îl ridici doar cu mâna dreaptă, scuipi pe el din superstiție, îți pui dorința ascunsă și-l arunci peste umărul stâng. Mergi înainte și nu te uita înapoi. Cine nu se îndură de un cui, pierde potcoava.
Și dacă tot vorbim de căutări, adevărata potcoavă de aur a Galdei de Jos se află mai sus, pe promontoriul care domină câmpia. Acolo veghează Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, numită simplu de oameni „Biserica din deal”. Documentele o pomenesc la 1723, dar bătrânii locului și istoricii știu că rădăcinile ei coboară adânc, până în secolul al IV-lea, ca o ancoră înfiptă în eternitate. E un punct strategic perfect. De sus, de lângă zidurile ei de piatră de râu și de carieră, poți privi spre bătrânul castel al familiei Kemeny, cumpărat mai târziu de românul Albini.
Locul acesta e tăcut, învelit în șindrilă și străpuns de un turn cu foișor deschis, ca un deget arătat spre cer. Dar interiorul ascunde miracole care l-au făcut până și pe Nicolae Iorga să-și scoată briceagul din buzunar. Într-o zi de demult, marele istoric a curățat cu lama straturile groase de var și tencuială, scoțând la lumină un șir de sfinți rotunzi, cu ochii de un albastru dulce, care priveau din întuneric. Pe tâmpla de zid și în altar, sub praful secolelor, dorm fragmente din secolul al XVI-lea. Într-un colț, Sfântul Nicolae încă binecuvântează lumea cu mâna lui de var, iar la proscomedie, lângă silueta Sfântului Anastasie cel Mare, stă scris cu litere chirilice: „ANUL DOMNULUI 1752 IULIE 1”.
Biserica aceasta a văzut totul. A fost capelă privată pentru familia Albini, casă de rugăciune pentru comunitate și, în vremurile de plumb ale comunismului, loc de închinare secret pentru deținuții politici închiși în castelul de alături. S-au rugat aici oameni cu sufletul frânt, căutând o potcoavă a speranței sub bolțile de lemn.
Timpul însă nu iartă. La începutul secolului XX, când în centrul satului s-a ridicat o biserică nouă, mândră și din cărămidă, bătrâna biserică din deal a fost lăsată în uitare. Din 1906, clopotele nu mai bat aici pentru liturghie, iar amvonul a amuțit. În 1929 au cârpit-o cum au putut, lăsând pictura îngropată sub văruială, și abia prin anii ’60 restauratorii i-au redat, parțial, respirația de odinioară. Astăzi, aflată sub aripa Mănăstirii Râmeț, ea stă pe deal ca o mărturie mută.
Așa că, data viitoare când mai treceți prin Alba, urcați dealul din Galda de Jos. Nu căutați potcoave de cai morți. Căutați sfinții cu ochi albaștri ascunși sub var. Și dacă la noapte veți visa o potcoavă sau un potcovar zâmbitor, să știți că e semn bun. Vine o veste mare. Sau poate e doar sufletul care vă spune că ați găsit, în sfârșit, drumul spre casă.
