Scunde, simple la înfățișare, asemănătoare caselor bătrânești, bisericile din lemn din satele Pădurenilor nu fac notă discordantă cu peisajul tradițional căruia îi aparțin, semn al modestiei și al bunului gust. Decorate cu simț artistic aparte, construite într-un stil arhitectural particular, aceste lăcașuri de cult duc în spate câteva veacuri de existență.

Documentele și tradiția orală subliniază importanța arhitecturii de lemn în trecutul românilor hunedoreni. Alături de izvoarele istorice scrise stau mărturie clădirile de lemn, în special bisericile. Monumentele ecleziastice din satele comunei Vețel, aflate în Munții Poiana Ruscă, indică starea socială și economică precară a comunităților. Proporțiile reduse, sobrietatea exteriorului și izolarea au făcut ca bisericile de lemn din Vețel, Muncelu Mare, Muncelu Mic, Boia Bârzii și Runcu Mic să intre relativ târziu în atenția cercetătorilor. Lipsa unei legislații corespunzătoare privind conservarea lor și sărăcia localnicilor au determinat denaturări. Cel mai vizibil este acoperișul : inițial din „șiță” (șindrilă), a fost înlocuit în multe locuri cu țiglă sau cu tablă.

Biserici de lemn din satele de pădureni, care aparțin administrativ comunei Vețel, sunt construcții din bârne așezate orizontal și îmbinate la capete. Învelitoarea externă este confecționată din șindrilă, îmbinarea și fixarea bârnelor, a șarpantei și a șindrilelor s-au făcut prin metode tradiționale, specifice lemnarilor, fără intervenția mijloacelor de proveniență orășenească. Chiar uneltele folosite erau cioplite din lemn.

În principiu, toate bisericile se compun dintr-o tindă (pronaos) și o navă (naos), despărțite printr-un zid transversal. Naosul este separat de altar prin iconostas sau catapeteasmă. Aceste elemente se ordonează de la vest spre est, dând bisericii o dezvoltare și o structură longitudinală.

Biserica din Vețel

În vechiul sat Vulcez, încorporat actualmente în centrul comunal Vețel, se află o bisericuță scundă, închinată „Cuvioasei Paraschiva”, supraînălțată printr-un turn-clopotniță zvelt, cu foișor deschis și coif piramidal. Este singurul lăcaș hunedorean construit din „grădele” (împletitură de nuiele, pe un schelet din pari, îmbrăcați în spoială de argilă, cu amestec de pleavă și tocătură de paie). Edificiul a fost consolidat în anul 1979, prin ridicarea fundației sale solide pe un postament din piatră. Învelitoarea de șiță a fost reînnoită și ea mai târziu.

Începuturile edificiului coboară până în anul 1790, așa cum reiese din inscripția clopotului mic, turnat „întru pomenirea lui Pascu Filimon din Vulcez, 1797”. Din pictura murală originară, executată în tehnica „frescă” la începutul anilor 1800, se mai păstrează doar câteva chipuri neidentificabile și o interesantă reprezentare a „Mântuitorului frângând pâinea” în altar.

Cu excepția conscripției din anii 1829-1831, celelalte recensăminte ecleziastice ale timpului nu menționează existența sa ori a unei înaintașe.

  Este atât de scundă încât, de ești puțin mai „răsărit”, trebuie să-ți îndoi spatele pentru a nu-ți „scrânti mintea” prin bârnele înnegrite de timp. Câtă diferență între „monstruozitățile” occidentale și acest lăcaș liliputan, iar vis a vis de credință gândul mă duce fără să vreau la esențele tari și sticluțele mici.

Biserica de lemn din Muncelu Mic

Muncelu Mic este un sat de culme din Ținutul Pădurenilor, o fostă colonie minieră aflată acum în paragină. Aici avem două biserici de lemn – una veche și cealaltă construită recent. Bineînțeles că voi vorbi de cea veche…

A fost ridicată în secolul XVII și poartă hramul „Cuvioasa Paraschiva”. În ciuda vechimii sale și a măiestriei lucrului în lemn, biserica nu se află pe lista monumentelor istorice. Căptușeala interioară de scânduri a fost împodobită, în vechime, cu valoroase xilogravuri, biserica constituind, din acest punct de vedere, cel mai elocvent exemplu de narare a programului iconografic specific lăcașurilor de cult ortodoxe cu ajutorul acestor producții artistice și, totodată, cea mai bogată grupare a creației meșterului xilograf Gheorghe Pop.

Localitatea a cunoscut și o perioadă mai bună până aproape de anul 2000, pentru că exploatarea minereurilor devenise o prioritate a anilor ’80, așa că apariția unei noi biserici (tot din lemn) e o rezultantă a populării zonei, dar, din păcate, cum puține sunt cele veșnice… regresul a venit ca o lovitură de ciocan.

Biserica de lemn din Muncelu Mare

Biserica de lemn din satul Muncelu Mare, comuna Vețel, județul Hunedoara, a fost construită în anul 1762. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și este monument istoric. Și cam atât cu datele istorice… ce mai contează, bine că e încă acolo să-ți bucure sufletul și să-ți înțepe retina cu imaginea ei.

Caracteristica acestor „minunății” din lemn este ridicarea lor zveltă, din pământ spre ceruri, asemeni unor copaci milenari, din a căror fibră chiar sunt plămădite. Nici aceasta nu face excepție. În particular, am probat deschizătura și scara ce pornesc din tindă spre clopotniță… încă rezistă!

Fiind închisă, și pentru a vedea interiorul, abia am reușit să mă apropii de o fereastră, după ce am îndepărtat turma de oi ce frecau bârnele bisericuței. O fi iarba mai bună și mai grasă în grădina „casei Domnului”, dar imaginea nu dă bine și dezgustă vizitatorul. Asta ca să fiu cât de cât îngăduitor!

Da! Interiorul este întreținut și aici tot respectul pentru cel ce slujește în zonă, pentru că, mai mult ca sigur, are o parohie nu atât de „mare” cât atât de întinsă. Și drumurile nu sunt foarte bune pe aici, mai ales când se pun vremurile. Acum e ok… liliacul e-nflorit, doar privighetoarea lipsește.

Ca și biserica, parcă și satul e depopulat și îmbătrânit, rar găsind pe cineva căruia să-i adresezi o întrebare. Prin fața unei case mai măricele, un bunic își plimbă nepoțelul în cărucior, pe o zonă de câțiva zeci de metri, alegând tacticos cea mai bună porțiune de drum. E o speranță, dar tare mi-e teamă că, de cum pleacă în picioare, tânărul pădurean fuge la oraș. Nu întrebați de ce!

Biserica de lemn din Runcu Mic

Biserica satului Runcu Mic, închinată praznicului „Pogorârii Duhului Sfânt”, este atestată documentar în anul 1720, cu toate că vechimea sa este cu mult mai mare, argumentul în acest sens fiind înseși dimensiunile ei modeste. Ca să vă faceți o părere, uite, mai aveam puțin și priveam peste acoperiș. Și nu sunt chiar un „munte de om”.

Aspectul actual i l-a conferit însă numeroasele reparații și transformări. Astfel, la o dată neprecizabilă, pereții i-au fost supraînălțați, iar în urmă cu 15 ani s-a reînnoit acoperișul de țiglă și pardoseala, turnul a fost consolidat, tencuiala interioară a fost răzuită, bârnele fiind căptușite cu lambriuri din lemn. Biserica nu a fost pictată, pereții fiindu-i împodobiți cu icoane portabile, iar în vechime cu xilogravuri.

Cu toate aceste transformări (ca și acoperirea cu țiglă și extinderea corpului navei), prin dimensiunile sale rămase modeste, prin materialul de construcție folosit, modul de îmbinare al bârnelor și așezarea sa în apropierea vechilor cruci pădurene, biserica păstrează aerul său arhaic. Și te întrebi: cum a fugit civilizația de-o așa minunăție? Sau poate tocmai ea s-a retras din calea progresului? Asta ca o paranteză la tradiția păstrată în sat, cum că bisericuța ar fi fost adusă aici din satul Făgețel.

Biserica de lemn din Boia Bârzii

Satul Boia Bârzii se află la limita nordică a ținutului pădurenilor și a avut în vechime o dezvoltare remarcabilă, dar, ca mai toată zona, se lovește acum de o depopulare rapidă. Specific satului sunt șurele acoperite cu paie, în număr mare.

Biserica cu hramul „Sfânta Treime” și „Pogorârea Sfântului Duh” din satul Boia Bârzii, înscrisă pe lista monumentelor istorice românești, a fost ridicată în preajma anului 1785, așa cum este înscris pe clopotul mic din bronz.

Lăcașul actual a fost renovat în anii 1881 (șantier cu caracter de rețitorire), 1965 (căptușirea suprafeței interioare a bârnelor cu scânduri, peste un eventual decor pictural degradat) și 2007 (consolidarea pronaosului și schimbarea pardoselii). Este un edificiu de plan dreptunghiular, prevăzut cu un turn-clopotniță scund, îmbrăcat în tablă; la acoperișul propriu-zis s-a păstrat învelitoarea clasică de șiță. Intrarea este amplasată pe latura sudică a pronaosului. Din zestrea sa de odinioară făceau parte câteva icoane pe sticlă, un frumos steag bisericesc de la începutul secolului al XIX-lea și numeroase xilogravuri.

La ridicarea și coborârea barierei (pentru că la intrarea pe teritoriul unor sate există așa ceva!!!) am intrat în vorbă cu un localnic care îmi spunea:

„Noi, pădurenii, ne bucurăm când răsare soarele, când plouă, când înverzește pădurea, când mângâiem caii, când întâlnim un vecin și, mai ales, când mergem la biserică.” Bucuriile lor, multe și mărunte, îi fac fericiți. Ar pleca de aici doar siliți. Caută mereu și mereu să ducă mai departe familia și tradiția, de a ține casele în picioare, prin puterea sufletelor care le locuiesc și pentru a nu-i lăsa singuri pe morții lor. Însă, n-au prea multe mijloace. Cresc animale și sapă pământul. N-au dispensar, iar școlile s-au închis pentru că nu mai erau copii. Mirajul orașului sau al străinătății a golit satele. Cei rămași sunt cei mai îndrăgostiți de Ţara Pădurenilor sau cei prea bătrâni pentru a o lua de la capăt în altă parte. Dacă ar avea măcar pietruit drumul de la șoseaua națională până aici, ar putea spera ca satele lor să fie descoperite de turiști. Dacă ar avea aproape un centru de colectare a laptelui, ar putea să-și găsească aici un rost mai mulți tineri. Dacă… Dar alungă aceste presupuneri cu o fluturare din mână. De ce să-și facă iluzii?