Cetatea Jdioara este unul din locurile pline de însemnătate istorică, dat însă uitării. Astăzi vorbim doar de niște ziduri aflate într-o zonă foarte frumoasă, un punct esențial pe harta monumentelor istorice din județul Timiș, dar, din păcate, prea puțin cunoscută. Cetatea se află pe raza Primăriei Criciova, în satul Jdioara, la întâlnirea dintre câmpia Văii Timișului și prelungirea sud-vestică a munților Poiana Ruscă, la o altitudine de 288,4 m.
Traseul spre cetate este unul de dificultate medie, însă e foarte bine marcat. Citind indicatoarele, te pui la punct cu istoricul cetății, așa că, ajuns la destinație, poți scoate o foaie de hârtie și dai liniștit o lucrare de control.
S-a lucrat mult și la amenajarea treptelor din lemn, pentru a face urcușul mai ușor și a elimina, pe cât posibil, alunecarea în condiții neprielnice.
Banatul a fost mereu o zonă de limită între lumea creștină și cea otomană. Fiind un bastion de apărare al Regatului Maghiar, existau trei șiruri de cetăți de apărare: pe linia Dunării, pe linia Timișului și Mureșului (cum este și Jdioara), și cetățile interioare din zonele de câmpie. Jdioara a fost obiect de schimb între cei care se luptau pentru conducerea în statul feudal maghiar. E o fortificație medievală de la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea, nu era foarte mare, avea 40/25 de metri. Dar e trasată strategic, iar peisajul este foarte frumos.
Cetatea a mai funcționat și ca reședință nobiliară și scaun de judecată, precum și ca reședință de comitat sub jurisdicția Banului de Severin, având în subordine cetatea Lugojului. Cetatea Jdioarei este supranumită de localnici „a haiducilor” și este atestată documentar ca cetate regală în anii 1320, 1322, 1323 și 1329, când este menționat Dionisie Szechy, mare stolnic și castelan de Mehadia și Jdioara. Construcția propriu-zisă a cetății este însă anterioară acestui reper cronologic, întrucât făcea parte din sistemul de fortificații al regatului maghiar consolidat după invazia tătară din 1241. În 1337, cetatea este ocupată de răsculați care cereau autonomie față de Banul de Caransebeș, iar apoi asediată și cucerită de Loszonczy Ladislau (viitor Ban de Severin).
Cetatea și domeniul său au fost date în folosință, prin atribuire regală, drept răsplată unor înalți demnitari ai regatului maghiar, fiind pentru o perioadă scurtă posesiunea lui Iancu de Hunedoara, rămânând în stăpânirea familiei în a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a fost încredințată lui Ioan, fiul nelegitim al lui Matei Corvin.
Cetatea Jdioarei avea 60 de sate ca posesiuni. S-a mai aflat și în stăpânirea lui Petru Petrovici, comite de Timișoara, între 1548 și 1552, iar în perioada secolelor XVI-XVII, a fost și locația mai multor confruntări cu trupele otomane. În luna mai a anului 1600, a fost asediată și de oastea lui Mihai Viteazul, sub comanda lui Baba Novac. Rolul defensiv al cetății Jdioara se încheie odată cu anul 1688, când este cucerită de habsburgi. Conform tratatului de la Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman păstra Banatul, însă toate fortificațiile, cu excepția cetății Timișoarei, au trebuit demolate, inclusiv cetatea Jdioara.
Cetatea este părăsită și distrusă parțial la începutul secolului al XVIII-lea, când este luată în custodie de haiduci. În 1739 sunt capturați 50 haiduci și executați sub zidurile acesteia, prin asediul cetății de către generalul Lentului, care incendiază cetatea, ceea ce duce și la sfârșitul acesteia, din ea rămânând doar zidurile, piatra acesteia fiind folosită de localnici la fundația caselor.
