Hălmagiu

Înainte de a părăsi județul Arad prin partea sa estică, ajungi în Ținutul Hălmagiului, încadrat de culmile munților Zărandului, Codru Moma și Bihorului și străbătut de numeroase cursuri de apă, cu multe sate răsfirate. Este depresiunea care face trecerea de la câmpia arădeană spre Munții Apuseni, o poartă naturală care oferă o priveliște minunată doritorilor de vilegiatură, departe de agitația orașelor. Prima atestare, conform unui document dat de regele Ludovic al Ungariei în Alba Iulia, o avem din 1359.

Întreaga zonă are o istorie pe cât de îndelungată, pe atât de zbuciumată. A fost locuită din cele mai vechi timpuri. Un tezaur descoperit în 1889 la câțiva kilometri de Hălmagiu, care cuprindea un lanț, inele de argint și monede grecești, precum și monede din epoca romană, este o mărturie în acest sens. Localitatea Hălmagiu, aflată în mijlocul depresiunii pe care o domină, este atestată documentar în Evul Mediu, iar în secolul al XV-lea era un târg (oppidum) și reședință de voievodat. Împreună cu așezările din jur aparținea întinsului domeniu Șiria, aflat la hotarele Ardealului.

La începutul secolului al XVII-lea, așezarea a fost pustiită de turci, iar localnicii au fost iertați în schimbul plății unui tribut; dar un an mai târziu a fost din nou jefuită de pașa de la Timișoara. În timpul administrației habsburgice a devenit domeniu erarial (proprietatea Camerei Aulice de la Viena), a fost oficiu vamal și sediul unei garnizoane.

Multe case vechi amintesc de vechiul comitat al Zarandului, de locurile în care poposea Avram Iancu, de fosta cazarmă austriacă și apoi sediu al gărzii naționale în 1918. Mai există fostul sediu al preturii plasei Hălmagiu, vechea baie populară și moara, dar și o grotă boltită cu cărămizi, despre care se crede că a făcut parte dintr-un sistem de apărare al așezării fortificate Hălmagiu, care a fost distrus în 1706, în timpul răscoalei curuților.

Mai multe monumente au fost ridicate în comună în amintirea țăranilor omorâți în timpul răscoalei lui Horea, a celor căzuți în timpul revoluției pașoptiste și în primul război mondial. De-a lungul veacurilor, Hălmagiu a fost centru administrativ, militar, comercial, jurisdicțional și cultural, cu un aspect semiurban, iar în jurul său gravitau în secolul al XIX-lea aproape 50 de sate. Obiceiurile zonei, monumentele păstrate și îndeletnicirile localnicilor care au devenit faimoase dau comunei privilegiul de a fi socotită o așezare turistică.

La Hălmagiu aveau loc târguri mari și vestite, la care veneau locuitori din toate satele. Pe lângă obișnuitele târguri săptămânale, un străvechi obicei, astăzi dispărut, a fost și „târgul mireselor” sau „târgul de sărutat”, o curiozitate etnografică nemaiîntâlnită în alte locuri. Acesta avea loc în prima sâmbătă a postului Paștelui, în ziua de Sân Toader, iar obiceiul era ca tinerele neveste din mai multe așezări să vină îmbrăcate în haine de mireasă, cu cununa pe cap, să sărute rudele și cunoscuții și să le dea de băut dintr-un ulcior „frumos împestrițat”, iar apoi să fie cinstite cu bani.

Era socotită o mare ocară ca nevasta să rămână nesărutată, dar și cei pe care acestea îi sărutau trebuiau să fie oameni bine văzuți. Obiceiul a dispărut în anii interbelici, dar localnicii și-ar dori reactualizarea lui, mai ales că, nu departe de depresiunea Hălmagiului, pe vârful muntelui Găina, se desfășoară vara târgul de fete, un alt obicei unic în țară.

De-a lungul istoriei, locuitorii comunei s-au împotrivit nedreptăților ocupanților. Astfel, la 15 decembrie 1849, Avram Iancu, fiind arestat cu ocazia prezenței sale la un târg de țară, este eliberat de către masele populare printr-o acțiune spontană și deloc pașnică. Aceasta este celula din clădirea judecătoriei în care se spune că a fost ținut Iancu.

Iar aici e partea din spate a închisorii și curtea interioară a fostei temnițe judecătorești.

Biserica voievodală

Vechea biserică voievodală „Adormirea Maicii Domnului” din Hălmagiu a fost ridicată de familia Moga spre jumătatea secolului al XV-lea și refăcută în secolul al XVIII-lea, când era numită „întâia și vlădicească biserică din acest ținut”.

Atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii au fost identificate mai multe straturi de pictură care fuseseră acoperite cu tencuială în secolul al XVIII-lea. În altar s-a păstrat un Crist considerat unic în iconografia românească, iar în navă se mai pot vedea „Judecata de Apoi”, ctitorii bisericii și chipurile unor sfinți.

  În curtea bisericii, care este monument istoric, se mai poate vedea „piatra cinzaiului”, o lespede de dimensiunile unui om, pe care, în Evul Mediu, erau întinși și biciuiți cei care nu se supuneau legilor, iar mai târziu, cei care s-au opus răspândirii cultului greco-catolic.

Biserica de la Bodești

Situat la 4 kilometri de șoseaua care leagă orașul Arad de Brad, satul Bodești, aparținând comunei Hălmagiu, te trimite cu gândul la un sfârșit de săptămână cu liniște deplină și regăsire, atât prin locul în care este amplasat, cât și prin biserica din lemn care veghează asupra împrejurimilor. Numele satului Bodești vine de la familia Bodea, întemeietoarea localității, fără urmași în zonă, însă cu răsunet în câteva toponime din regiune.

Despre biserica care poartă hramul “Pogorârea Duhului Sfânt” se poate spune că a fost ridicată în jurul anului 1760 și a trecut prin diverse lucrări de restaurare de-a lungul timpului, ultima fiind în 1957. În interiorul bisericii sunt zugrăvite în stil bizantin iconostasul și pereții, de meșteri zugravi populari, în anul 1831, fapt atestat de o însemnare care se află pe zidul bisericii.

Locașul adăpostește unele icoane cu o vechime de trei secole, iar în curtea bisericii sunt înmormântate câteva personalități ale culturii arădene, precum Nicolae Butariu, militant pentru drepturile și cultura poporului român în această zonă, și profesorul Traian Mager, monograful regiunii Hălmagiului.

Biserica de la Cristești

Biserica de lemn din satul Cristești, comuna Hălmagiu, județul Arad, a fost construită în anul 1860 și are hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”.

Nu sunt date precise în legătură cu anul construcției acestei biserici, dar, potrivit tradiției orale, ar fi fost ridicată în anul 1860, în vreme ce satul era păstorit de preotul Dâlvu de la Obârșia. Până în anul 1916, biserica a fost acoperită cu șindrilă, iar în acel an s-a pus învelitoarea actuală, de țiglă.

Ultima renovare a fost făcută în anul 1969, prin contribuția credincioșilor, dar și cu ajutorul primit de la Patriarhia Ortodoxă Română. Biserica a fost pictată în anul 1865, așa cum rezultă din pisania păstrată din partea dreaptă a catapetesmei: „S-a zugrăvit această biserică c.o. în templul 1865 sub împăratul Franz Joseph I, episcop al Diecezei Aradului, Procop… Ivascu… Protopresbiter… Părintele Petru Moldovan, Preot Maxim… curatori Tolciu Petru Pacu și Mihai C-Tin… Aurora Tolciu din…”.

Picturile făcute direct pe lemn sunt foarte afumate, dar se pare că au același autor care a pictat și biserica din satul Tisa. În această biserică se găsesc mai multe cărți, dintre care unele cu însemnări manuscrise interesante, cum ar fi: Octoih mic, sec. XVIII; Strastnic, Blaj, din anul 1783; Evanghelie, Blaj, din anul 1817; Kiriacodromion, Sibiu, din anul 1855.

  În satul Bodești vin la slujbă aproximativ 120 de credincioși, iar în satul Cristești în jur de 90.

Biserica de lemn Vâsdoci

În această localitate, menționată mai întâi în anul 1553, se știe că, în 1755, satul nu avea biserică, iar locuitorii frecventau biserica din Bănești.

  Biserica parohială din  Vâsdoci cu hramul „Înălțarea Domnului” a fost construită în anul 1830 din contribuția credincioșilor. A fost construită din lemn de stejar și acoperită cu țiglă iar turnul cu tablă. Este o biserică foarte mică, dimensiunile ei fiind 10 m lungime și 4 m lățime.

În anul 1870 s-a făcut o inscripție care se află și în prezent deasupra ușii dintre pronaos și naos, care arată că a fost pictată în ulei de către pictorul Demetrovici, cu contribuția credincioșilor Luca Gavrilă, Popovici Gheorghe și Arsenie.

În anul 1948 s-a reparat podul și s-a acoperit din nou cu șindrilă de către meșterul Gancea Ioan și din contribuția credincioșilor. În anul 1959 s-a acoperit cu țiglă de către același meșter și din contribuția, în mare parte, a epitropului Ioanăș Nicolae și a celorlalți credincioși.

  În anul 2004 s-a reparat interiorul și exteriorul, care s-au tencuit și zugrăvit, lucrări care s-au făcut din contribuția credincioșilor.

Biserica de la Luncșoara

Numele localității provine de la lunca pe care este așezat satul ce datează din anul 1516. Satul Luncșoara este cel mai îndepărtat sat față de municipiul Arad. Se află în partea de NV a comunei Hălmăgel și se întinde pe o suprafață de 7 km de-a lungul văii Luncșoarei, vale ce pleacă de sub vârful Rotundu, din Muntele Găina. De-a lungul văii sunt așezate casele, majoritatea construite după anul 1970, iar pe de o parte și de alta, pe culmile dealurilor grupate în cătune, încă mai sunt gospodării cu case, aceste cătune purtând denumirile: Găncești, Cristești, Ienășești, Bălănești, etc.

A existat o veche biserică din lemn încă din prima jumătate a secolului XVIII, situată în cătunul Crăciunești, pe vârful unei coline din mijlocul așezării din această zonă, cu hramul „Buna-Vestire”. Se spune că această bisericuță din lemn ar fi fost adusă din satul Prăvăleni (județul Hunedoara), pe bucăți, și așezată în locul unde este acum, având hramul „Sfântul Mucenic Gheorghe”; aceasta a fost realizată înainte de 1825.

Biserica este construită sub formă de dreptunghi, cu un altar trapezoidal; acoperișul este în două ape, arca bisericii, iar turnul, acoperit separat în patru ape din șindrilă, este din lemn de brad. Materialele folosite la ridicarea sfântului lăcaș de cult sunt lemnul și piatra de râu. Lemnul din pereții bisericii se află bine conservat, fiind din bârne de gorun cioplit în patru fețe, peste care au fost puse cercuri (nuiele prinse în cuie peste bârne) pentru a putea fi îmbrăcate în maltăr (var și nisip). Peste maltăr pereții sunt acoperiți cu var alb, atât afară, cât și în interior. Dimensiunile bisericii sunt 11,5 m lungime și 5 m lățime. Se află într-o stare de degradare avansată, necesitând măsuri urgente de reabilitare.

În jurul anului 1900, biserica a fost tencuită atât în interior, cât și la exterior. Pictura executată la mijlocul secolului al XIX-lea, de către Ioan Demetrovici, se păstrează numai pe iconostas și în altar.

Ultimele două formează o parohie ce are în componență 392 de credincioși, dintre care 296 la Luncșoara și 96 la Vâsdoci. Cum era și normal, toți se declară ortodoxi; de fapt, pe aceste meleaguri ortodoxia e la ea acasă.