Cel mai comod mijloc de transport între două destinații ale mele am considerat zilele trecute că ar fi trenul. Aveam și reducere de soim al…popii, așa că rucsacu-n spate și hopa sus într-un compartiment pe la jumătatea vagonului. Înăuntru mai era o doamnă între două vârste și două căsnicii, cu o zgâtie de prunc cam fără stare, o studentă la medicină, după cartea ce o citea și un cuplu de octogenari ce mergea la băi și se tot împungeau: ai luat aia, ai luat ailaltă, etc.

După prima stație am simțit că ceva nu e în regulă cu mine. Simțeam în stomac că se formează o bulă de aer ca o minge de ping pong, cu tendința de a da să iasă. Începeam să regret bufetul suedez de azi dimineață, când mi-am umplut dinaintea cu de toate câte-un pic, conștient că până seara nexam potol. Și doar mă jurasem că dimineața nu bag la ghiozdan mai mult de o cafea și un covrig cu gaura cât mai mică. Pesemne mă ajunsese și blestemul ospătarilor ce nu mai țineau pasul cu golitul tăvilor, ceva de genul “nu v-ar mai sătura pământul, omizilor”.

Nu-i de glumă, bula creștea necontrolat chinuindu-mi intestinele. O simțeam acum ca o minge de handbal, bătând din picioare că vrea să se nască azi. Acum chiar. Mă cuprinsese panica, nu-mi găseam locul, transpiram și mă luă cu capu`. De mă ridic, până la ușă o scap mai mult ca sigur și urmează dezastrul: p’-ăla mic l-ar trece lacrimile de-adevăratelea, iar mă-sa s-ar gândi dacă i-ar mai trebui un alt bărbat; medicinistei i-ar pica machiajul și cartea, că trebuie să pună mâna la nas, iar pe “tinereii” de alături, parcă-i văd adunându-și bagajele să coboare, convinși că au ajuns la băi, după mirosul de sulf și nămol.

S-o eliberez porționat, să-i tai sonoru`, nu-i o soluție, că nu s-aude, dar se simte. Scap de rușine, dar ce fac cu mirosul? Să-i dau drumul liber și nevinovat și să mă fac că plouă, uitându-mă consternat la cucoana de lângă mine, ca și cum aș fi străin de cel miros, ar putea fi o soluție. Da’ oare a’ de femeie miroase ca a’ de bărbat? Eu nu știu, da` fata asta din fata mea poate că știe, că-i mâine-poimâine doctoreasă de boli interne. Și are și-un nas fin după Chanel-ul din poșetă.

‌Cred că mă schimbasem la culoare după cum se uita puștiulică la mine. Gogoloiul deja ajunsese la Gura Portiței, așa că n-am decât să o strâng între buci cum strângea Ilie de la sculărie șurubu-n menghină. Încercam călduri și frisoane ca lovit de febra galben-maronie sau boala lu` Calache, înjurând în barbă cfr-ul că nu schimba șinele (na, că i-am zis pe nume!). Era bun acu` să fiu într-un TGV francez, că-n 20 de minute ajungeam la destinație. Așa, cu mocănița asta mai aveam pe puțin o oră jum’ate. O veșnicie! Și eu simțeam că o să țâșnească de sub mine mai multe gaze decât scotea OMV-ul din Marea Neagră într-o oră. N-ai cum! Să am beleaua asta într-un tren și ăla aglomerat !

Scăparea a venit de sus, de la ăl cu barba sură sau oponentul său, cine știe. La un moment dat trenul frânează puternic mai să-mi dezlipească șezutul de pe scaun și să avortez necontrolat ditamai bula de gaz sarin… ca, în final, să încremenească. Nu era nicio stație, câmp liber cât vedeai cu geana. Doamne! ce bine-ar fi acolo după un tufiș, câteva secunde doar. Trece controlorul puțin agitat, scăpând câteva cuvinte, că ar fi tras cineva semnalul. Cum e românul curios din fire, se ridicară toți din compartiment bulucindu-se spre culoar pentru a vedea ce, cum, cine… Așa că zic: acu’ ori niciodată!

Mă ridic și eu, fără a slăbi din strânsoare, cu pași mici, dar siguri. Ziceai că merg pe sârmă. Ajung pe culoar. Acu-i momentul, zic, fiind la limita de sus a presiunii suportate de boilerul interior.

‌ Să-i dau drumul? Mai erau 4-5 persoane între mine și capătul vagonului. Par departe și nu prea. Hai, totuși, să încerc s-o duc până la wc, cu grijă și mișcări lente, poate o mai țin adormită ăștia 10 metri ce mă despart de confesional. Asta e. Nici nu știu când trec prin ușa cabinei de nevoi cu cureaua-n mâna și cu ultimele puteri. Pentru orice eventualitate, mă așez pe oval fără a avea timp să trag colacu’. Nu puteam ști dacă gazul comprimat între buci nu se lichefiase între timp complicând situația. Și schimburi ciu-ciu. A fost doar gaz… o combinație de ciorapi, varza acră și melc uitat la soare, de mi s-au lipit nările. S-a scurs ușor până pe sub tren fără precipitații, în reprize egale… da’ multe.

Am mai așteptat câteva secunde să nu vină și-o replică la erupția anterioară, mi-am tras nădragii și m-am uitat în oglinda de unde-mi zâmbea un chip radios de joker ce luase potul la 6 din 49. Aș mai fi întârziat în contemplare, da` începuse unu` să tragă de ușă. O fi un alt coleg de suferință, zic. Numai că ăsta, cu țigara-n mână, dădea să intre la fumat. Am zâmbit, gândind ce s-ar putea întâmpla când aprinde bricheta. Dar mai bine nu.

Analizând mult mai relaxat experiența trăită, consider că-i un mic impozit plătit la tot ce am glumit vreodată despre vârsta senioratului. Când, zic cârcotașii, doar după aere se mai simte prezența în societate. Ei, la toții vine și ziua aia, dacă n-o fi venit. Să fi fost doar un avertisment? Zic si eu.