Polignano a Mare era pe lista scurtă cu locațiile trecute drept candidate la “miss Puglia”. Am găsit-o acolo pe stânca ei, la o jumătate de ceas de mers cu trenul din Bari Centrale. Din ce citisem mai mult de 2-3 ore n-aveai ce face prin preajmă. Am zis să-i aloc totuși o jumătate de zi, prima risipind-o prin Monopoli. Si da, 2 ceasuri îți sunt suficiente ca să te plimbi in voie si să vezi tot ce trebuie. Asta dacă nu te intinzi la vreo pizza si un pahar de bere rece. Sau te găsești întâmplător cu vreun cunoscut, metamorfozat in câteva luni din “povero rumeno” in “vero italiano”. Venind dinspre gară, am si dat peste casa unuia. Bine, nu-mi era chiar prieten, dar ii cunoșteam melodia : volare, cantare!

Cum sunt superorganizat si tipicar, ca un ceasornicar neamț ieșit devreme la pensie, aveam trei obiective de atins : centrul vechi, plaja cu podul roman si statuia ăstuia cu “volare”. Casa o văzusem, el nefiind acolo…urcase prin `94 un etaj mai sus. Așa că am întins compasul spre centru cu ochii-n patru ca să nu-mi iau vreun piaggio in dorsală. Asta-mi lipsea, să sparg magneții cu Monopoli din rucsac.

Orașul vechi

Am pătruns printr-o vechea poartă romană care face intrarea in centrul istoric al orașului – Porta Grande,. Odată ce treci prin această arcadă, ai senzația că pășești in interiorul unei fortificații din vremea arcului cu săgeată. N-aveam decât să mă plimb pur si simplu pe alei, căscând gura ici-colea sau oprindu-mă să fac câte o poză. Si am pornit pe niște străduțe înguste, pavate cu piatră de culoare deschisă si lucioasă (ce mai trântă îți iei dacă plouă!).

Am văzut câteva biserici vechi, dar bine întreținute, piațete si case cu intrarea direct din strada. Stăteau italienii cu ușa deschisă, cu intrarea acoperită doar cu o perdea, din aia de se pune pe la noi sa nu intre muștele. Nu-i vedeam dar ii auzeam perfect cum se contrau vehement : ori se certau, ori…

In Polignano nu ai nevoie de hartă, deși străduțele sunt foarte întortocheate si de multe ori fie ajungi intr-o fundătură, fie te învârți in cerc si ajungi de unde ai plecat. Farmecul locului e dat de cele (cel puțin) 3 puncte de observare, situate la 20-30 de metri deasupra marii. Practic o apuci pe o străduță care se termină in fata unui gărduleț de fier forjat. In fata ta mai e doar Adriatica, cu azuriul său fantastic.

Valurile mării se sparg cu putere de pereți stâncoși, dându-ți o senzație ciudată… ca si cum ai vrea să te așezi si-ți trage unul scaunul. Îți dai seama cât ești de mic in raport cu forța naturii. Cum s-au gândit primii veniți să se așeze aici acum 8000 de ani? Ce tupeu au avut ai de după ei să-si facă locuințele chiar in stâncă? N-ai crede că au fost atât de aprigi in trecut, după cât de liniștiți sunt acum. Au karma lor si nimic nu le poate strica ziua – poate un eșec la pescuit sau lipsa de turiști, că din asta trăiesc.

Plaja Lama Monachile

E o plajă cam nasparlie, plină de pietre si înconjurată de stânci înalte, dar atât de fotografiată că pană si valurile se opresc zâmbind la poză. Ca să ajungi la ea treci peste un vechi pod roman, dublat de unul mai recent. Mai tragi o poza si de aici de sus. Am coborât pe la capul podului spre “minunăția” lor de piaggia si hai in apă lângă unii cam luați in freză. Era mijloc de octombrie, soarele se cam dusese…când am ieșit tremuram ca motanul la injecție!

Văzusem golfulețul ăsta cu plaja si de sus, dar parcă de aici, cum eram așezat pe un pietroi si cu soarele-n spate, se vedea mult mai…instagramabil. Mai ales că urmăream niște “draci” de copii care se chinuiau de ceva timp să urce pe stânci pentru un plonjon in valurile Adriaticii. Si de ieșit ieșeau la fel de greu tot din cauza pietrelor. In partea stângă se căsca o grotă prin care se întrezăreau luminile unui restaurant. Ținând cont de loc nu putea fi decât foarte scump. Cam asta-i cu plaja!

Domenico Modugno

Si ca să mai rămânem puțin in starea de visare, amintesc că signore Domenico, cel care a lansat melodia Volare, e născut in Polignano a Mare. Iar comunitatea i-a ridicat o statuie, loc de pelerinaj, la care abia am ajuns, trecând printr-un șantier si încălecând un gard. Nu puteam pleca fără să văd pe cel care a dat mapamondului melodia pe care se rupeau in figuri părinții noștri. Că pe adaptarea celor de la Gipsy Kings ne-am împleticit si noi. Unii !

In drum spre gară m-am oprit in piața de fructe si-am luat trei portocale roșii de Sicilia, zemoase si dulci (știam din Catania!) . Iar pentru jumătatea mea mai bună, musai înghețată. Nu știu ce pun in ea italienii ăștia , dar e al naibi de bună, croită după algoritmul “mai vreau una”. Trenul spre Bari vine după ceas iar Polignano rămâne amorțit pe stânca lui intr-o liniște relativă. O mai sparge câte unul ce nu cheltuie banii pe portocale : “Volare…hâc, cantare…hâc!