Auzisem despre proiectul „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord, Sălaj”. Cum eram prin zonă, am zis să o fac și pe asta, tot vine un miros de Maramures si nu mai ai loc de Hrusca. Credeam că am dat lovitura și să vezi ce minunății de bisericuțe prind în poză, peste cele din Hunedoara, înnobilate cu har divin. Eram atât de „montat” ca si când găsisem o virgină făcând autostopul pe centură. Așa că mă înscriu pe traseul indicat în recomandare și la patru dintre ele ( biserici, se-nțelege ) am descălecat să văd ce a însemnat implementarea proiectului.

Aveam să încerc o mare deziluzie la final, pentru că ceva mai chicioș și de prost gust greu mai întâlnești. Uite, încercă să ți-l imaginezi pe Mihai Viteazul îmbrăcat într-un tricou cu sclipici, pantaloni mulați, din ăia cu turul până la genunchi și cu chiloții la vedere. Ii mai atașăm și niște espadrile, îi punem un lanț gros de aur la gât, în mână, în loc de sabie, îi punem un smartphone și cheile de la BMW. În urma “cosmetizării” respective, Mihai Viteazul, în esență, ar fi același, atâta tot că felul în care ar urma să fie prezentat la Alba-Iulia nu ar mai avea nimic de-a face cu cel căruia istoria i-a rezervat un loc de cinste în paginile sale. Cam asta s-a întâmplat și cu unele biserici vechi de lemn din Sălaj.

Cele șapte biserici de lemn cuprinse în proiect sunt cele din Ciumărna, Românași, Sânmihaiu Almașului, Baica, Racâș, Bârsa și Fildu de Sus. Și sunt convins că inițiatorii proiectului au fost bine intenționați, mai ales că, așa cum s-a spus, “aceste monumente de arhitectură reprezintă o marcă semnificativă și specială a Sălajului prin numărul lor mare și discreția cochetă cu care s-au postat în istoria satului românesc sălăjean”, bla, bla… Acesta fiind și motivul pentru care Consiliul Județean Sălaj a inițiat proiectul respectiv, cu „una grosso” finanțare europeană.

La Racâș urcam niște scări din beton, mărginite de alt beton, un trotuar pavat și o toaletă mare, să nu facă turiștii pe ei. Chiar, la câți turiști se așteaptă edilii județului să vină să vadă bisericile de lemn, de au construit grozăviile alea de toalete? Iar betoanele alea, scândurile alea lăcuite din gard, alea-s acolo ca să nu cumva să vină vreun hoț și să fure biserica cu totul? Să nu mai aibă turiștii la ce să se uite prin geamul de la toaletă, nu? Și de ce sunt veceurile atât de aproape de biserici, chiar nu se puteau construi ceva mai departe și să fie mascate, cât de cât? Adică, totuși, chiar atât de rău să-i scape pe vizitatori de să nu poată face mai mult de zece pași până să-și lase pantalonii în vine? Ori, poate, în opinia celor care au proiectat toată treaba asta, veceurile sunt, de fapt, punctele de atracție în circuitul turistic.

A doua oprire e la Baica. Acolo e cel mai rău. Vechea portiță de la intrare, acum trântită strâmb în mijlocul curții și gardul acela frumos de lemn, așa cum erau până nu demult (vezi foto alb-negru!), au fost date la schimb pentru același gard-închisoare, al cărei beton de la bază, placat cu gresie, e de un prost gust ieșit din comun. La fel ca trotuarul pavat care înconjoară biserica. Cât despre toaleta aflată la doi pași de bisericuță, ce să mai spui! E ca și cum cei care au construit chestia aia acolo și-ar fi făcut treburile, la propriu,

La Sânmihaiu Almașului, toaleta și biroul de informare sunt la câteva sute de metri de biserica de lemn și ai putea spune că a scăpat. Totuși, aleea prin cimitir, trecând la propriu peste locurile de veci ca o punte a suspinelor, e de toata jena. Chiar nu se putea pe lângă? Poate de aici s-a inspirat Fărâmiță Lambru cu „Te-am zărit printre morminte”. Iar gardul acela din beton și lemn, monoton, mort, care înconjoară locul, pare mai mult o închisoare pentru biserici. Să nu fugă spiritualitatea, cea atât de acasă în lăcașurile acestea de lemn. Avea dreptate bunicul când popa venise sa adune bani pentru împrejmuirea cimitirului : „La ce trebe gard, părinte? Ca-năuntru nu vrea sa intre nimeni si ai de acolo nu mai ies. Zgârcit, moșu` meu!

Biserica din Poarta Sălajului a fost ultima vizitată. Acolo același gard maro luat de la Ikea, înșirat pe o fundație de beton. Ba a mai venit si-o vijelie de a zvârlit turla cât colo, cum dă olteanul la necaz cu basca de pământ. Acu-i reabilitata dar cioantă… in așteptarea semeției. Însă, printre betoane, geamuri termopan și toaletele moderne, sincer, tot ceea ce ține de moștenire spirituală, valoare peisagistică ori ambientală se pierde, dispare. Interiorul bisericii, pentru orice turist ar însemna mult mai mult decât toaleta aia mare cât toată lumea, cu geamurile ei termopane cu tot. Pentru că ceea ce caută turiștii sunt poveștile, senzația aia de întoarcere în timp, nicidecum să aibă un loc unde să se așeze, comod, pe veceu, numărând like-urile de pe FB. Iar poveștile se regăsesc, întotdeauna, în lucrurile simple.

Circuitul ăsta se vrea a fi o atracție turistică. Oare? Și eu, că doar asta-i esența blogului, voiam să-l recomand și altora. Cum, ceara mă-sii, în loc de istorie, preferăm chiciosul, din dorința unuia sau altuia de a se afirma. Mai lipsea să-si pună amprenta in cimentul proaspăt turnat. În loc de spiritualitate, mai bine un veceu cu faianță și gresie. În loc să păstrăm specificul locului, să refacem gardurile de lemn așa cum erau ele inițial, în loc să lăsăm totul cât mai aproape de ceea ce au fost odată, am transformat bisericuțele astea vechi de lemn în ce? Într-un loc de promenada în care doar ai cu căștile-n urechi, ascultând pe Tzanca Urangutanul, s-ar simți ca la ei acasă.