Cu siguranță, toți ați avut la timpul vostru mai aproape de inimă o flebețe, o “figură” importantă, o imagine (de regulă actori, cântăreți, sportivi, etc). Cei care au ani mai mulți decât primele două cifre ale salariului brut pe economie au niște povești mai speciale, dar nici ei nu fac excepție… Eu aveam postere: Boney M, Maradona, Niki Lauda,.. dar mult mai aproape de „suflet” erau cele cu actrițe în costum de baie, lipite cu aracet pe un perete ascuns privirilor dojenitoare, necunoscătoare în ale artei. Le păstram mai ceva decât icoanele bisericii din capătul satului, pe care moș Gheorghe, cel care făcea focul duminică dimineața, le ștergea cu mâneca înaintea slujbei. Și la unele, și la altele îngenuncheam cu pioșenie… numai rugăciunile erau diferite.

 Cel mai drag îmi era unul din care-mi zâmbea Salma Hayek, abia ieșită din “spuma” unei piscine hollywood-iene… puțin cam durdulie, dar numai bună de strâns în brațele vânjoase ale unui militar în termen. Deh, era de anii mei, leaturi cum s-ar spune…Căscam gura pungă la afișul de un metru pătrat în fiece dimineață și seară, de la înviorare până la apelul bocancilor. L-am achiziționat cu greu, schimbând singura pereche de blugi sârbești pe acel cocoloș de hârtie. Mai târziu aveam să am mai multe cu fătuca asta… și toate în costum de baie. Poate asta m-a și ajutat să trec peste frigul din cameră… Mamă, ce călduri aveam!

 Apoi am trădat-o pe mexicancă pentru Julia Roberts. Apăruse Pretty Woman… deh, alt nivel, aveam deja prietenă, nu mai era doar romantism pe burta goală. Dar nu m-a ținut mult, oripilat fiind la o scenă din filmul în care lasă să-i se vadă “veverița” de sub braț… păi, ce făcuși, duduie? A, nu-mi mai place așa, fără minim respect pentru un cinefil autentic, mama ei de epilare… Și parcă nici gura aia mare, de somn momit la mămăligă, nu mai prezenta interes. Mă, ce mai… ăstea două mi-au umplut gândurile înainte și puțin după `89.

 Reorientarea spre producția autohtonă a venit firesc după “glasnost”-ul mioritic, să nu mai zic “revoluție”, iar aici reperele sunt clare. N-ai cum să o ratezi pe Loredana… să-i dea D-zeu sănătate lu’ Temișan, că ne-a arătat și nouă ce numai Costantinopolul văzuse. Și azi mă gândesc cum pana mea nu reușeam să-mi țin limba între fălci… Acum mi-ar scârțâi dinții în muntele de silicon, dar în `94 era vis…

 Și ar mai fi de mulțumit lu’ Dinu mixer… că ne-a învățat cum să “respirăm” de rămânem fără aer cu ochii bulbucați la apariția Nicoletei… Bine, mai întâi apăreau două proeminențe și apoi fata. Îi dăduse mă-sa Natură șansa de a nu se îneca în mare, nici măcar în oceanul de bale al unei întregi generații. La ce “plămâni” avea… chiar, o fi trecut mai greu prin Covid?

 Pentru cei mai tinerei amintesc doar de fătuca asta, de-a lu’ Menghia. Că a lu’ Fodor nu a putut să fie, chit că i-a arătat ce tare-i marginea unui pat de spital! Dar nu mai amintesc decât în treacăt, după ce mi-am luat coate fiind împins oarecum în decor de chiar fii-miu. Crescuse, nu se mai uita copilul la desene animate sau păcăneala shooter-elor pe calculator. Avea și ăsta sclipiri în ochi și bale-n colțul gurii… Iar eu mi-am adus aminte că mă dor genunchii. Să fie vremea, vârsta? Sau clipele pierdute în fața posterului cu Salma? Da’ de ce mă dor doar genunchii?