Oare cine n-a auzit de Hurghada? A devenit ușor, ușor o destinație mai „populară” decât Mamaia in opțiunile neamului mioritic. Inițial a fost un sat de pescari la Marea Roșie și nu are o vechime mai mare de o sută de ani. Pe lângă fructele de mare și pește au descoperit si petrol prin 1913. Dar cum nu aveau de nici unele, ciuciu extracție și export. Așa ca i-au „rugat” pe englezi să-i ajute. Si englezii au venit in 1921 iar când și-au dat seama că au ditamai vaca de muls… n-ar mai fi plecat. În timpul războiului dintre Israel și Egipt, portul din Hurghada a fost bombardat masiv de evrei. Acum e liniște și pace, țara fiind mult mai safe. Dar n-a fost mereu așa.

Egiptul este cunoscut pentru atentatele care au avut loc de-a lungul timpului asupra turiștilor și nici Hurghada nu face excepție. În 2016 a fost un atac asupra unui hotel de lux, iar în 2017 un descreierat a atacat turiști cu cuțitul. A ucis două femei. Cel mai nasol a fost în 2015, când palestinienii au „uitat” o bombă într-un avion rusesc care a decolat de la Sharm El Sheikh cu 224 de oameni la bord. Ca urmare, Rusia a oprit zborurile către Egipt. Le-a permis din 2021, după pandemie și mulți cred că ar fi de acord cu mine că mai bine le ținea oprite….

Dar de ce Hurghada si Egipt?! Pentru istoria milenară si piramide în primul rând dar și pentru ieftineală. Am plecat la sfârșitul lui decembrie, când la noi gerul mușcă din vârful urechilor pentru a petrece revelionul în sort si șlapi. Deși știam că este o țară săracă – salariu minim de un pic peste o sută de euro, contrastul dintre ce se găsești în resort și ce se află dincolo de gardul acestuia este destul de puternic. E ca si cum ai fi în două țări în același timp.

În prima zi, după ce ne-am cazat, am ieșit să vedem ce e prin împrejurimi. Hotelul unde am stat e foarte frecventat de romani si oferă condiții bune. Mai are si un „renume” – în fața plajei, pe lângă recif, și-a făcut de cap un rechin ucigaș. Cazul atât de mediatizat al doamnei din Suceava nu a alungat turiștii, ba parcă a devenit si mai atrăgător. Mulți vin aici ani la rând, ba unii mai si cer aceiași camera. Nu înțeleg de ce, oferta Hurghadei fiind imensă și acoperind toate gusturile. Si posibilitățile!

E ceva important de știut despre plajă, în caz că ești fiert pe tolăneală ca molusca la soare. În Hurghada sunt două tipuri de plaje: cele care sunt amenajate în interiorul resorturilor și unde este safe să-ți lași lucrurile, apoi cele publice, unde nu este tocmai indicat să te duci. La limita dintre plaja privată și cea publică făceau de pază in dorul lelii soldați înarmați cu mitraliere. Stăteau sub o umbreluță și supravegheau zona, nădușiți până la piele și fierți la ouă. Lesne de ghicit pe cine păzeau de cine.

Si pentru că viata e teatrul experiențelor ratate când te arde la punctul maro, am ieșit din resort și am văzut viața dură din Egipt. Am trecut dincolo de gard și, în câteva secunde, s-a oprit primul taximetrist care s-a oferit să ne ducă undeva. Apoi a venit al doilea. Și a mai venit o mașină random care zicea că-i Uber. În timpul ăsta, cât ne vedeam de drumul nostru, a apărut un egiptean pe jos și ne-a luat direct cu „Hello guys, where are you from? Do you need something?”. L-am refuzat, a plecat, am mai făcut câțiva pași, a venit altul cu aceeași poveste, ce mai faceți, de unde sunteți, a încercat să ne vândă niște iarbă și, când și-a dat seama că n-are cu cine, ne-a spus cel mai important lucru pe care trebuia să-l știm: „Beyond the walls of the hotel you can’t find anything. It’s all under construction or it’s dessert. And for tourists it is not safe at all.” Ca prin minune ne-am liniștit cu vizitatul împrejurimilor.

Egiptul e o țară săracă și asta nu-i o critică, ci o realitate și-o observație, așa că-și exploatează turismul la maximum și, de multe ori, dincolo de limitele umane social acceptate. Într-o țară în care școala nu este obligatorie, locuitorii ei sunt condamnați să fie sclavii sistemului sau ai celor cu foarte mulți bani. Egipt este o astfel de țară. Statul investește în dezvoltarea turistică, pentru că este cel mai bun lucru al lor, însă oamenii care lucrează în industrie sunt, pur și simplu, sclavi cu contract de muncă.

Angajații de la hotelul unde am fost cazați munceau câte 10-12 ore zilnic cu diverse joburi. Unul dintre băieții cu care am vorbit era barman de la opt dimineața și după 17, când se închidea barul, se apuca de debarasat mesele până la ora 22. Apoi trecea la mop până pe la miezul nopții. Și face asta patru-cinci luni ca să-și ia o săptămână de concediu – da, chiar mai rău decât la noi, deși nu-i chiar corectă comparația. Totodată, la ei nu există conceptul de concediu medical. Dacă te-ai îmbolnăvit sau ai vreo problemă familială vine altul în locul tău imediat.

În excursia cu barca pe Nil am descoperit și altă poveste. Ăsta de conducea barca avea cu el doi copii de cinci-șase ani, probabil băieții lui. Stăteau ăștia mici de vorbă cu toată lumea din barcă și vorbeau într-o engleză cât de cât bună, caterincă, una-alta. Când am ajuns înapoi in debarcader fiecare dintre cei prezenți le-a dat ce mărunt avea prin buzunar. Românul din mine a făcut un calcul rapid, aproximativ 60 de euro bacșiș, pe lângă ăia zece euro pe care i-a dat fiecare înainte de plecare. Una peste alta cred că-mi cumpăr barcă și mă duc pe Nil să plimb turiștii.

Am cunoscut în schimb și oameni care lucrează în turism și care sunt okay raportat la nivelul de trai din Egipt. Unul dintre ei este Mohamed, fotograf subacvatic freelancer pe care l-am cunoscut în ziua în care am fost la scuba diving. Cu el am apucat să ne împrietenim și să stăm puțin mai mult de vorbă. Ne-a plimbat prin Hurghada pe niște străduțe și prin niște locuri prin care nu prea ajungi dacă nu ești de acolo. Așa am aflat că, în cazul lui ca fotograf freelancer, sunt zile în care oamenii își doresc să dea bani pe poze și atunci primește și el un procent din ce încasează și sunt zile în care nu încasează nimic. Practic, a muncit degeaba.

Tot de la el am aflat că statul nu le oferă foarte multe posibilități să plece din țară. Pașaportul egiptean e valabil fără viză sau cu viză la intrare doar în trei țări europene, non-UE: Republica Moldova, Georgia și Albania. În celelalte state din Uniune are nevoie de chemare, cum aveau nevoie românii în anii ‘90, iar persoana care își ia angajamentul trebuie să facă un depozit în bancă de câteva mii de euro în ideea în care, dacă el ajunge în țara respectivă, s-ar putea să comită vreo ilegalitate. Astfel, daunele respective să fie acoperite de undeva. Pleacă din start cu ștampila de posibili infractori.

Al doilea caz e al lui Amir. Are o agenție de turism care lucrează exclusiv cu români. Mi l-a recomandat un pretenaș și pe pagina de Facebook am văzut că postează exclusiv în română, cu oferte și tot ce ai nevoie să afli, de unde am tras concluzia că targetul principal sunt românii. L-am căutat pe WhatsApp, am stabilit toate excursiile care ne-ar putea interesa, a fost okay să-i plătim când ajungem la hotel. Toate excursiile au fost fără probleme sau chestii notabile. Știu că pare ciudat să citești asta, dar am un motiv pentru care o zic. Când mergi pe autostradă spre Luxor și din sută în sută de kilometri te oprești la un checkpoint militarizat, unde stau soldații cu armele la vedere și verifică lista cu pasageri, stai un pic pe gânduri dacă-i în regulă unde ești.

Bine de știut și că autocarele care pleacă pe distanțe mari, de sute de kilometri, cum este distanța de la Hurghada la Cairo, au anumiți timpi de parcurs între checkpointuri din momentul în care intră pe autostradă. Dacă nu ajung într-o marjă de întârziere de jumătate de oră sunt trimiși soldații după autocar. Când am traversat Nilul din Cairo în Gyza ca să ajungem la piramide ne-a preluat o mașină de poliție și ne-a escortat câteva ore, cât ne-am învârtit pe acolo pe la piramide și la restaurant.

Una peste alta Egiptul este musai de văzut, dar priviți-l atent. Nu închideți ochii orbiți de luxul resorturilor, meselor copioase sau al căldurii plăcute ce lasă in urmă bronzul aferent. Priviți mai mult in ochii oamenilor, fiecare spune o poveste iar in spatele ieftinelii cu care se „vând” se ascunde adesea o tragedie sau o durere. O durere națională oblojită oarecum de vizita hoardelor mondiale de turiști. Si de Nil…de mii de ani faraonul suprem pentru cei de aici!