Dacă pornești din Cluj spre miazănoapte și lași în urmă vreo șaptezeci de kilometri de asfalt și grabă, undeva, lângă Jibou, în județul Sălaj, harta începe să tacă și să lase locul basmului. Acolo se află un loc pe care geografii, cu uscăciunea lor academică, l-au numit „rezervație naturală”. Oamenii locului, însă, care știu că pământul are suflet și memorie, i-au spus simplu și înfricoșător: Grădina Zmeilor.
Nu știu dacă ați observat, dar noi, românii, avem acest obicei ciudat de a ne compara minunile cu ale altora, de parcă frumusețea noastră ar avea nevoie de un pașaport străin ca să fie legitimă. Unii îi spun acestui loc „Meteora României”. E drept, stâncile acelea uriașe, țâșnite din pământ ca niște degete de uriaș care caută cerul, seamănă puțin cu cele din Grecia. Dar Meteora n-are legendele noastre. N-are tristețea noastră și nici umorul nostru ascuns în piatră. Grecia are sfinți; Sălajul are zmei care au iubit, au furat și s-au transformat în stane de piatră din pricina neatenției sau a blestemelor de mamă.
Pe vremuri, înainte ca anii ’70 să aducă peste acest loc un nume oficial, oamenii îi spuneau Dumbrava sau Chieturi. Era locul unde se sfârșea pădurea și începea taina. Astăzi, cele cinci hectare de gresii și conglomerate sunt o adunare neregulată de chipuri împietrite. Înghețul, dezghețul, vântul și ploile au dăltuit în stâncă o întreagă comedie umană și divină. Fiecare stâncă are un nume și, odată cu numele, o osândă. Îi găsești acolo, muți și nemișcați, pe Cătanii, pe Moșu, pe Călugării, pe Soldați, pe Dorobanțu, pe Eva și chiar pe Sfinx.
În partea cea mai dinspre asfințit a grădinii, stau două stânci gemene, mai mari și mai însiduoase decât restul: Zmeul și Zmeoaica. Bătrânii spuneau că pe aceste pietroaie se opreau zmeii să-și tragă sufletul când veneau încărcați cu sare de la Dej. Îmi și imaginez scena: doi zmei obosiți, cu sacii de sare în spate, așezați pe marginea lumii, ștergându-și sudoarea de pe frunțile de piatră și plângându-se de reumatism sau de faptul că fetele din sat deveniseră tot mai greu de furat.
Căci da, legenda spune că aici era raiul zmeilor hoți de fete. Până într-o zi când un voinic – căci mereu se trezește un voinic să strice rânduiala zmeilor – s-a supărat cumplit când unul dintre ei furase soarele de pe cer. Voinicul l-a bătut pe zmeu, a luat soarele și l-a aruncat înapoi pe boltă. Strălucirea aceea bruscă și violentă i-a orbit pe ceilalți zmei veniți în ajutor. Și, ca și cum orbirea nu era de ajuns, una dintre fetele eliberate a rostit o vrajă. Zmeii au rămas acolo, împietriți în propria lor uluire, asaltați de o lumină pe care nu o mai puteau îndura.
Dar mie, dintre toate, cel mai mult îmi place povestea fetei Cătanii. La noi, prin Ardeal, cătană i se spune unei femei aspre, autoritare, genul de mamă care comandă în casă ca un general pe câmpul de luptă. O astfel de femeie avea o fată care, nesăbuită cum e tinerețea mereu, s-a îndrăgostit de un soldat. Mama-cătană n-a vrut să audă. A strigat, a amenințat și, văzând că dragostea fetei e mai tare decât ordinele ei de comandant, a blestemat-o. A blestemat-o să se facă stană de piatră. Și piatră a rămas. E teribilă povestea asta pentru că ne arată cum, uneori, blestemul unei mame poate împietri lumea mai eficient decât orice cataclism geologic. Câtă ură trebuie să încapă în inima unei mame ca să-și transforme propriul copil în peisaj turistic?
Mai e și povestea aceea mai nouă, spusă de un cioban, despre apa roșiatică ce se prelingea pe un perete stâncos. Oamenii îi spuneau „Sângele țigănușului frumos”. Un biet băiat, fugar din calea poliției, s-ar fi împușcat acolo cu o armă veche, găsită într-o mină părăsită. Decât în celulă, a preferat să devină legendă și să-și lase sângele să coloreze gresia din Închieturi. O moarte romantică și absurdă, strecurată printre stâncile cu nume de sfinți și zmei.
Grădina Zmeilor e un loc în care ar trebui să mergem atunci când ni se pare că viața noastră e prea complicată. Să stăm acolo, printre uriașii aceia de piatră, și să înțelegem că totul trece: și mânia mamelor autoritare, și lăcomia zmeilor, și fuga disperată a câte unui rătăcit. Rămâne doar piatra, șlefuită de vânt, care ne privește de sus și pare că ne întreabă, cu o tăcere grea: „Voi de ce vă grăbiți așa spre nicăieri?”.
Dacă aveți drum prin Sălaj, opriți-vă la Grădina Zmeilor. Nu pentru geologie, ci pentru povești. Și, mai ales, aveți grijă ce vă doriți și ce blestemați. Pământul ăsta ascultă. Și uneori, din păcate, chiar transformă totul în piatră.
