Famagusta-orașul vechi

Oraș-port, situat în estul Ciprului de cealaltă parte a liniei verzi, Famagusta a cunoscut o istorie desprinsă parcă din poveștile orientale cu nopțile acelea multe. Continuator al Salaminei, orașul se dezvoltă sub bizantini și devine refugiu creștin în fața expansiunii arabe. Apogeul îl cunoaște în evul mediu, sub regii francezi ai casei Lusignan, continuat de genovezi și, în special, de venețieni. Ultimii l-au pus în siguranță, fortificându-l cu ziduri groase, înconjurate de un șanț cu apă (de mare). Devenise unul dintre cele mai importante orașe din timpul cruciadelor.

După 1573 au intrat otomanii și gata cu cel mai bogat și influent oraș cipriot. Turcii au asediat orașul timp îndelungat, spulberând speranța celor dintre ziduri că vor putea primi întăriri din exterior. Mai mult, le-au promis că dacă predau cetatea, toată populația va fi cruțată. Cum în cuvântul turcului și-n coarnele vacii să n-ai crezare, promisiunea a fost uitată și toți cei din cetate au fost omorâți iar multe clădiri distruse. Ultimii stăpâni au fost britanicii, până în anii ’60, când, sictiriți de atâtea probleme, au lăsat Ciprul din mână. Atunci Famagusta s-a dezvoltat si industrializat, iar ponderea ciprioților greci a devenit din ce în ce mai numeroasă. Până în 1974 când turcii intră din nou…cu tancurile.

Așa că azi Famagusta are statut de oraș cipriot, aparținând de Republica Turcă a Ciprului de Nord – trecerea graniței nu e chiar simplă și se face cu control frontalier. Nu sunt curse de transport în comun de o parte și de alta, așa că tururile turistice sau mașina personală par singurele soluții. Prima e cea mai la îndemână… asta dacă nu vrei pe jos. Cum pe jos am tot bătut munți și văi, iată-mă cocoțat într-un red bus la etaj.

La controlul vamal, ghida adună pașapoartele într-o cutie goală de biscuiți și le prezintă pentru control unui turc gras și plictisit ce abia le deschide cât să fie citite de scanner. Se trece neașteptat de ușor, fără ca cineva să urce la control în autobuz. În zece minute eram pe partea turcă. Și dintr-o dată se schimbă peisajul – reclame în dulcea limbă otomană, steaguri peste tot în tandem, femei cu fețe acoperite și minarete zvelte printre case. Iar în primul giratoriu tronează o complicată statuie cu chipul lui Kemal Atatürk.

După un tur rapid de-a lungul zidurilor, bus-ul oprește lângă o ruină, veche biserică gotică, parcă „topită” de căldură. Si am pornit apoi spre cel mai înalt obiectiv – silueta moscheii Lala Mustafa Pasa. Frapant este că fusese înainte de invazia otomana, de fapt, Catedrala Sfântul Nicolae. Turcii, dorindu-si o moschee si, cum in genere sunt nițel puturoși, au zis că merge si asta. Am mai văzut biserici transformate in moschei, dar nimic asemănător. Si a mai început si muezinul să-si strige chemarea…m-au lăsat picioarele!

View this post on Instagram

A post shared by John Raut (@ion_raut)

Catedrala e gotică până la ultima cărămidă, dar violența cu care au fost înlăturate turlele și acoperișul, precum și minareta trântită efectiv pe una dintre turle m-au lăsat interzis. Am privit-o din toate părțile și m-am tot minunat… o catedrală superbă, mutilată, parcă lăsată dinadins așa. Am intrat și în interior – cred că eram atât de șocat încât am intrat ca vițelul… încălțat.

Peste drum este Palatul venețian al Guvernatorului, construit pe locul fostului Palat Regal Lusignan. Impresionează și el prin dimensiunea și forma pe care le poți doar intui, deoarece părțile centrale ale palatului au fost complet distruse, păstrându-se numai grandioasele sale ziduri ale fațadei și curtea din spate.

Peste tot sunt urme războinice, tunuri și ghiulele, rămase de la asediul din 1573, dar și câteva terase unde poți să-ți tragi sufletul, la umbră, cu ceva dinainte. Ca doar e parte turcească, iar ordinea e Allah și comerțul. Sau invers! De exemplu, intrând ca omul la nevoie și obișnuit ca în sudul Ciprului să fie gratis, n-am băgat de seamă că pishu aci-i pe bani… până nu m-a alergat o tanti mumificată în zece fuste – că să-i dau un euro taxă de scremeală. Euro, nu lire otomane, că și am cine știe ce moacă de occidental…

Căldură mare totuși! Cum măruntul de o apă îl dădusem la mătușa turcoaică iar cu cardul nu merge decât să faci liniuțe, zic să m-așez la umbră. Banca nu, așa că săltai pe un pietroi mai răcoros. Taman pe racla zeiței Venus mă pusesem, loc „sfânt” si total nesemnalizat (scria ceva in turcă!). Bine că era femeia „plecată” că-mi mai ieșeau si vorbe cu ceva muntos… Fac ceva pași mai încolo până la umbra unui măslin de… 600 de ani. Eram al n-șpemiilea beneficiar al umbrei sale pe anul asta. La cât era de lustruit.

Se spune că orașul adăpostea la un moment dat 365 de biserici, mai mici sau mai mari. Majoritatea nu mai sunt, multe sunt ruine, iar edilii actuali au un junghi în coaste când aud de întreținerea vestigiilor arhitecturale. Aici totul a rămas nemișcat de la masacrul de acum 500 de ani. Este inimaginabil. Priviți doar – asta a mai rămas din biserica San Giorgio dei Greci. Un loc demn de văzut, înainte ca timpul să încheie distrugerea completă. Ca, oricum, nimănui nu pare să-i pese…

Mai sunt și câteva care au rezistat și s-au „pliat” necesităților. Vorbesc aici de fosta biserică a Sf. Petru și Pavel, devenită moscheea Sinan Pașa, care a avut o soartă mai bună, conservându-și mult mai bine, în timp, arhitectura-i splendidă. Asta poate și pentru că adăpostește un mormânt otoman pe una dintre laturi.

Un „monument” în sine sunt și vechile străduțe – luate la pas în procesul de vizitarea al orașului vechi. Mici magazine și buticuri ținute de turci bătrâni, evident decorate și aprovizionate cu suveniruri pentru toți turiștii dornici. De toate „estem”! Prețuri mari totuși, deși parcă aveai alte așteptări defilând pe sub steagul cu semilună. Si le e mai drag euro decât „hârtiile” lui Erdogan. Mari patrioți turcii ăștia!

Pașii m-au dus spre una din porțile de ieșire din fortificație spre orașul nou. Undeva in dreapta fac o oprire de câteva minute. Aveam un obiectiv de bifat : Memorialul martirilor turci care au murit în timpul conflictului din Famagusta in 1974. Si aici nu mai e de glumă cu patriotismul. Pe lângă faptul că amintește de un eveniment atât de trist si gratuit, am remarcat anii de la căpătâiul celor duși. Erau atât de tineri…

Undeva aproape de unde era parcat bus-ul nostru, am dat peste ruinele unei mici catedrale bizantine cu două abside și urme de picturi pe pereți. Această biserică a fost folosită cândva de ortodocși și s-a numit St. George of the Latins. În unele surse se spune că Arhiepiscopul Salaminei, Sf. Epiphanios, a fost înmormântat aici cu toate bijuteriile sale. Cum nu mai suportă vreun minaret, va rămâne pe mai departe… ruină.

Vizita prin vechea Famagusta se încheie pentru mine la Turnul lui Othello, de fapt o mică cetate construită în secolul al XIV-lea de lusignani și ulterior refăcută de venețieni. Nu e clar dacă Shakespeare a preluat numele de la un guvernator al acestei cetăți sau cetatea și-a luat numele de la piesa lui Shakespeare, a cărei acțiune are loc în Cipru. „Mister Will”, după cum se știe, nu a părăsit niciodată insula, așa că multe sunt fictiuni. Nu a mai fost timp pentru intrare, rămânând cu ce am putut vedea din spatele zidurilor.

Varosha-orasul nou

“Turiști din toate colțurile lumii și localnici ciprioți, deopotrivă, trebuie sa evacuați orașul nou în trei săptămâni” a fost mesajul armatei turcești în anul 1974 vis-à-vis de tot ce însemna pe atunci „floarea” ce tocmai se deschisese într-o liniște și armonie nepământeană: Varosha!

Hoteluri luxoase dispuse în amfiteatru, cu toate geamurile dând la mare, la frumos pastelata Mediterană, cu nuanțe calde şi de poveste, primeau zeci de mii de turişti. Perla Ciprului, mereu arhiplină începând cu anii `60, a adunat emoţii şi clipe splendide din milioanele de zile de vacanţă ale turiştilor din toată lumea, care veneau aici să-şi petreacă concediul. Până într-o singură zi din 1974, când turcii, după termenul de trei săptămâni dat ciprioţilor, au ocupat toată coasta. Distrugând luxul, împreună cu 9000 de oameni despre care nici astăzi nu se mai ştie nimic. Şi astăzi, Varosha încă mai aşteaptă o hotărâre: teritoriu turcesc ori cipriot.

Orașul cel nou doarme, cufundat într-un coșmar continuu din anul 1974; a pierdut strălucirea, viata si faima de la invazia turcilor. Astăzi, teritoriul este înconjurat de sârmă ghimpată într-un perimetru de câțiva kilometri, în care zac, printre frunzele palmierilor uscați şi neatinși de 50 de ani, hotelurile luxoase devenite acum ruine, iar plaja cu nisip fin auriu de altădată pare scufundată. Intr-o mare care își lovește valurile de geamurile lipsă ale recepțiilor odată impunătoare, decorate cu cele mai bune cristaluri.

În mijlocul perimetrului stau ruginite mașinile de expoziție din magazinele rămase neatinse din `74. Sunt în așteptare palide obiecte decorative și suveniruri pentru turiștii ce vizitau Coasta Famagustei, veniți aici din toată lumea, spre o destinație de vacanță unică, luxoasă și epatantă la acea vreme. Acum, Orașul Fantomelor așteaptă ziua când va fi trezit la viață, iar sutele de hoteluri ce se întind pe malul mării, pe o distanță de 5-6 kilometri, își mai așteaptă încă turiștii. Sălile de dans, unde astăzi cresc cactuși înalți, ori invadate de frunzele palmierilor necurățate de zeci de ani, suspină după muzica ce le ținea treze până la răsăritul soarelui, și apoi tot treze până la apus.

E ceva agitație când se schimbă paza in foișor… apoi totul este cufundat într-un somn profund, orașul doarme, bântuit de amintiri și emoții.