Sânnicolaul Mare, cochetul orășel de pe malul Aruncăi, ascunde legende interesante. Una dintre poveștile care înfierbântă încă mintea căutătorilor de comori este cea a regelui hun Attila, despre care legendele timpului spun că ar fi fost înmormântat pe teritoriul orașului. Se spune că supușii săi l-ar fi îngropat într-o noapte în trei sicrie: de aur, argint și fier, împreună cu armele și bijuteriile sale, pe albia râului Aranca, ale cărui ape au fost apoi deviate. Prezentul orașului timișean este în ton cu spiritul locului. Industria a transformat micul oraș de graniță în singurul oraș românesc în care șomajul este 0.

Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că vatra satului a fost locuită încă din epoca bronzului. Mai târziu, romanii au ridicat aici un castru. Din vremea voievodatului lui Glad, a fost descoperit aici (în 1799) un tezaur medieval timpuriu, compus din 23 de obiecte din aur, expus în prezent la Viena.
Așezarea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu „Morisena” feudală (Cenad), aflată în imediata vecinătate. În diplomele regale din 1217 și 1256 este menționată cu numele de „Sân-Nicolau”, după numele mănăstirii de aici care avea hramul „Sf. Nicolae”. Mai târziu, a fost proprietate a episcopiei catolice de Cenad, fapt atestat de dijmele papale din anul 1334.

În timpul Pașalâcului de Timișoara, la Sânnicolau Mare s-a ridicat o fortificație de pământ lângă așezarea civilă. Această cetate a fost dărâmată în 1701, în urma Păcii de la Karlowitz, care prevedea dărâmarea ei ca una dintre condițiile pentru pace.

După trecerea Banatului sub administrație habsburgică, localitatea cunoaște o dezvoltare accelerată, devenind în 1724 oficiu administrativ erarial, apoi reședință de plasă. În 1787 primește privilegiul de a organiza târguri. Acest privilegiu este extins în 1837, când i se permite organizarea unei piețe săptămânale. În tot acest timp a cunoscut o evoluție deosebită din punct de vedere economic, demografic și urbanistic. Localitatea a fost colonizată cu germani (șvabi). S-a dezvoltat și localitatea Sânnicolau German, încorporată mai târziu în oraș.

Un loc important în viața localității l-a jucat Școala inferioară de agricultură, construită în 1799 de către contele Cristofor Nako, și Gimnaziul de Stat, construit în 1894. Aici s-a născut în anul 1881 compozitorul Béla Bartók, tatăl său fiind director al școlii agricole, iar mama învățătoare.

Castelul Nako

Clădirea are nu mai puțin de 99 de încăperi și este străjuită de un turn în stil medieval. Castelul era cândva un veritabil muzeu. Proprietarii au avut o bibliotecă cu peste 5.000 de volume, picturi, statui, mobilier sculptat, un altar Cinquecento, porțelanuri rare.

Din monografia oraşului Sânnicolau Mare, scrisă de Ioan Romoşan, aflăm că în castel se găseau dulapuri sculptate şi cu încrustaţii din Ţările de Jos, copii ale renumitului tezaur din Sânnicolau Mare, o statuetă Carducci din Veneţia, poze stil Kehleber din anii 1830-1840, câteva desene originale ale lui Pettenkofen.

A mai existat aici un tablou Lenbach, unul din 1444 al dogelui Maurini Marogenes, precum şi alte picturi ale unor artişti italieni, două dulapuri din 1688, două de pe vremea Mariei Terezia, şi unul din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecţie de porţelan antic japonez. Toate aceste valori au dispărut din castelul conţilor Nako după 1919.

După unirea cu Vechiul Regat, în castel a luat ființă prima școală agricolă din România. În 1941, a devenit sediu legionar și apoi cazarmă și depozit de armament. Între anii 1949-1951 în castel a funcţionat o şcoală de tractorişti, iar între 1953-1955 din nou o şcoală agricolă. La începutul anilor ’80, Primăria Sânnicolau Mare a făcut în castel Muzeul „Béla Bartók” – dedicat marelui compozitor născut în oraşul de pe râul Aranca.

În castel a mai funcţionat şi Casa Pionierilor, iar după Revoluţie a devenit discotecă, club de calculatoare şi sală de forţă. Fiecare proprietar şi-a pus amprenta negativ pe castel, lăsând practic să se distrugă. În sfârşit, după ce s-au aşezat lucrurile, municipalitatea a organizat în castel Casa de Cultură şi Muzeul oraşului.

Dezvoltarea oraşului Sânnicolau Mare s-a datorat mult familiei Nako, o familie bogată de macedo-români, care acumulase o avere uriaşă prin comerţul cu vite (din Balcani şi Viena). Iniţial, se numeau Nacu, dar prin maghiarizare, „u”-ul a devenit „o”. După pacea de la Paşarovitz, Macedonia a rămas în Imperiul Otoman, în timp ce Banatul a devenit provincie imperială austriacă.

Astfel că fraţii Grill şi Kristoff Nako s-au mutat în Banat şi au obţinut în anul 1781 prin licitaţie comună Sânnicolau Mare. Ei au trecut la catolicism şi s-au maghiarizat. Familia a fost înnobilată 1784 de către Împăratul Iosif al II –lea şi făcuţi grofi de către Carol al VI lea în anul 1806. Kristoff Nako este străbunul tuturor conţilor Nako din Sânnicolau Mare.

Biserica romano-catolică din Sânnicolau Mare a fost construită de Nako Sándor, în anul 1824. Toţi membrii familiei sunt înmormântaţi în criptă sub altarul bisericii catolice din localitate. Familia Nako a mai construit la Sânnicolau Mare prima şcoală agricolă din sud-estul Europei, în anul 1799. Nako Kálmán şi soţia sa, Berta, au construit şi spitalul orăşenesc, în 1883. După unirea Banatului cu România, ultimul descendent al familiei Nako s-a mutat în Ungaria, lăsând în urmă vastele proprietăţi.