Biserica „Haulik” din Periam nu este doar o zidire de cărămidă și lemn, ci o matcă a timpului care a curs, uneori prea repede, peste sufletele oamenilor din Banat. Când pășești în Periam, la cincizeci de kilometri de zarva Timișoarei, simți cum istoria te prinde de mână și te așază pe bancă, invitându-te să asculți o poveste despre ambiție, credință și melancolia lucrurilor care supraviețuiesc celor ce le-au dat viață.
Să ne întoarcem puțin în timp, în anul 1847. Lumea era în fierbere, se simțea în aer mirosul de praf de pușcă al Revoluției ce avea să vină, dar aici, pe pământul bănățean reavăn, colonizat recent cu șvabi strânși de prin toate colțurile imperiului, oamenii visau la veșnicie. Au început să ridice o biserică monumentală, sub privirea și numele cardinalului Georg Haulik de Varallya, episcopul de Zagreb. Au muncit zece ani, o viață de om micșorată la scara unei zidiri, trecând prin focul anilor 1848-1849, pentru ca în 1856, însuși cardinalul să vină și să stropească cu apă sfințită zidurile proaspete.
Oamenii aceia nu au construit doar un lăcaș de rugăciune; și-au pictat propriul univers pe pereți. Josef Proksch, un pictor cu ochi fin și mână răbdătoare, a luat figurile bunicilor, ale primarilor, ale gospodarilor de frunte ai comunei și le-a prefăcut în sfinți. Frescele bisericii sunt o oglindă vie a unui Periam de mult apus, unde personalitățile locale te privesc și astăzi din bolți, încremenite într-o sfințenie pământească.
Dar minunea cea mare abia acum vine. Imaginați-vă o biserică aproape pătrată – treizeci și opt de metri lungime, treizeci și nouă lățime – deasupra căreia nu s-a pus un acoperiș banal, ci o cupolă uriașă, o calotă de lemn cu un diametru amețitor de douăzeci și doi de metri. O structură atât de îndrăzneață încât, în toată România, doar Ateneul Român din București o întrece în măreție. Este o bijuterie ridicată mai târziu, între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Și cum nicio biserică mare nu vine fără fantomele ei, localnicii șoptesc și astăzi, la un pahar de răchie, o legendă stranie. Se spune că arhitectul, perfecționist până la nebunie, s-ar fi aruncat de pe acoperișul bisericii chiar în timpul primei slujbe, mistuit de gândul că acustica clădirii nu era destul de curată, destul de perfectă pentru acordurile grave ale orgii. O jertfă tragică și absurdă pe altarul frumosului, așa cum numai în legendele noastre balcanice se mai întâlnește.
Locul acesta s-a numit cândva Haulikfalva, o insulă de catolicism unde, la începutul secolului trecut, peste o mie de germani și maghiari își ridicau privirea spre cer. Timpul însă nu iartă pe nimeni. Roata istoriei s-a învârtit, imperiile s-au prăbușit, iar șvabii care au ridicat zidurile au plecat rând pe rând, lăsând în urmă casele pustii și băncile bisericii goale. Astăzi, comunitatea catolică s-a micșorat ca o hăinuță intrată la apă, reprezentând doar un mic procent din suflarea Periamului. Cum romano-catolicii mai aveau o biserică veche din secolul al XVIII-lea, închinată Sfântului Nepomuk, au dat gigantul de lemn și piatră în administrarea greco-catolicilor, o altă mână de oameni care încearcă să țină candela aprinsă într-un spațiu devenit prea mare pentru prezentul nostru grăbit.
Dacă ridici privirea spre frontispiciul bisericii „Haulik”, vezi și acum ochiul încadrat în triunghiul divin – simbolul lui Dumnezeu care vede tot, știe tot și, probabil, iartă tot. Sub el, o inscripție latină curge ca o rugăciune șoptită de veacuri: ”Sub ocrotirea Ta, alergăm cu toții, Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.
Biserica din Periam rămâne acolo, ca un vapor de lemn și cărămidă eșuat pe uscatul câmpiei bănățene. O dovadă că oamenii trec, confesiunile se mută, dar dorința noastră de a atinge cerul rămâne neschimbată, înscrisă în curba perfectă a unei cupole de lemn.
