Prin 1770, când Imperiul Habsburgic își muta granițele și destinele ca pe niște piese de șah, peste două mii de familii de francezi din Lorena și Alsacia, însoțite de vreo șase sute de luxemburghezi, își lăsau vetrele și porneau spre Banat. S-au oprit la vreo șaizeci de kilometri de Timișoara, pe drumul prăfuit ce duce spre Cenad și Jimbolia, și au ridicat un sat. Tomnatic. Oameni veniți de departe, cu limba lor și cu un curaj pe care noi, cei de azi, storși de vlagă în fața primului ghișeu, abia dacă îl mai putem pricepe.
La jumătatea anilor 1800, acești oameni n-au ridicat o simplă biserică. Au ridicat o catedrală a speranței lor. Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime” a fost gata în 1845. Mare, semeață, o dovadă de încăpățânare din cărămidă și var, menită să-i amintească lui Dumnezeu că pe pământul ăsta mănos s-au așezat oameni gospodari.
Astăzi, dacă treci pe acolo, măreția ei te izbește de la distanță. Te oprești, cobori din mașină și vrei să intri. Dar nu poți. Biserica e un șantier etern, o reabilitare nesfârșită, specifică vremurilor noastre în care tehnologia a crescut, dar spiritul s-a micșorat. Când am ajuns eu, era pauza de masă. Muncitorii? Lipsă la apel. Peste drum însă, funcționa impecabil singura instituție care nu intră niciodată în faliment în satul românesc: cârciuma. Clienții de acolo nu păreau nici flămânzi, nici dornici să pună mâna pe mistrie. Le era doar o sete ancestrală, pe care nicio schelă de pe biserică nu o putea potoli.
Te uiți la zidurile astea uriașe și te apucă o formă de rușine amestecată cu admirație. Cum naiba puteau niște oameni, acum aproape două secole, fără macarale, fără fonduri europene și fără licitații trucate, să ridice așa ceva? Iar noi, cei de azi, înarmați cu laptopuri și ingineri, abia reușim să mai cârpim un acoperiș, văitându-ne ritualic: „Nu sunt bani, domnule, nu sunt bani…”
