Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este un monument istoric din localitatea Banloc, județul Timiș. Se speculează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul pașei de la Timișoara, dar despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către conte Lázár Karátsonyi.

Frumusețea Banlocului o dădea parcul ce se întindea pe o bună parte din aripa dreaptă a satului. La răscrucea aleilor vegheau statui și inscripții lapidare romane, dăltuite anonim în piatră în primele decenii după cucerirea Daciei… luate de la Sarmizegetusa.

Castelul își ridica zidurile cu o tentă gotică îndulcită, ca un vârf de săgeată ascuțită în fața parcului. Erau adăpostite aici o sumedenie de antichități, tablouri rococo, prețioase picturi în miniatură, sculpturi în marmură, executate de celebri sculptori italieni și o frumoasă colecție de arme. O curiozitate deosebită o prezenta colecția de caricaturi, o mumie adusă din Egipt și un arc de care se leagă o întreagă poveste.

Atât clădirea cât și parcul au fost decorate intens pe întreg parcursul secolului XIX și până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupația vremelnică sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989.

Dator vândut, ultimul conte Karátsonyi, Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul și parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Deranjată de prezența Elenei Lupescu la Curtea Regală și nedorind să-și supere fratele pe aceasta temă, din banii adunați din renta viageră își cumpără Banlocul si renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie. Acolo se retrage definitiv, urmată de servitoarele ce i-au rămas credincioase până la capăt. Este perioada în care va picta câteva frumoase uleiuri pe pânză .

După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei și alungarea angajaților, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva și biblioteca – arse. Clădirea castelului a fost apoi, pe rând, atribuită Gospodăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Silvic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bătrâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfelinat (1966-1983) și, prin schimb între Inspectoratul școlar și Leagănul de copii, școală cu clasele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole, așa că, printre turmele de vaci costelive și șoproanele de paie mucegăite, zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără brațe și cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor apuse.

Castelul are pivniță, parter, etaj și pod. Sistemul de organizare spațială atât la parter cât și la etaj, este identic și se compune dintr-o sală dominantă, perpendiculară cu fațadă, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga și în dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi – în total 5 încăperi – iar în aripile de est și de vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colțurile moarte sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspirație barocă, dar care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri pătrate și lipsite de stil.

Construit pe un plan în formă de „U”, castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu fațada principală orientată spre sud, iar spre nord cu două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe fațada de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat şi după ce castelul a devenit proprietatea Case Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. În fapt, a fost literalmente aruncat în fosa septică a castelului, unde părți din el mai sunt și acum. Același însemn heraldic exista și pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Tot aici mai era menționat anul „MDCCLIX”. Aticul a căzut definitiv la cutremurul din anul 1991, când a spart acoperișul și tavanul salonului de la etaj, făcându-se bucăți pe pardoseala camerei.

Comparativ cu simplitatea fațadei de sud, fațada de nord a castelului (dinspre parc) – în special cele două aripi care închid curtea de onoare – prezintă mai multe elemente de decorațiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive heraldice și cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă acestea, importante sunt feroneria din secolul XVIII ce închidea curtea de onoare, precum şi lampadarele din fier forjat (câte unul pe fiecare colț al curții) care, în structura lor decorativă, aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la demisolul clădirii. Acestea creează o ruptură în planul fațadei și sunt alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitații de coloane dorice. Porțile sunt din lemn și sunt prevăzute cu feronerie din secolul XVIII, iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcție de utilitatea pe care pivnița o primea. Intrarea în pivnița de vin este sugerată de prezența ciorchinelui de strugure, pe care un amoraș îl duruie unui personaj feminin redat în poziție așezată, în timp ce la intrarea în pivnița de lemne se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deși nu există mărturii în acest sens, se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puțin două statui ale căror fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara) sunt strâns legate de numele localității: Panloch – Panloc – Banloc, nume care s-ar traduce prin „Locul stăpânului”.

În afara porților amintite mai sus, alte două porți permiteau accesul în parcul castelului. Din acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989. Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de metri, străjuită de pini se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor. Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porții și al aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soția contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) şi a fost adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andraşului”. În prezent poarta mai există doar în fotografii şi vederi de epocă. A fost demolată prin anii ’70 ai secolului trecut şi odată cu ea au dispărut şi grifonii. O parte din aleea de pini a supraviețuit până în anul 1997, oferind o priveliște unică prin înălțimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie aproape permanent dinspre dealurile Vârșețului, o simplă plimbare pe alee devine o experiență greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă din lemn prevăzută cu băncuţe, oferea – cândva – adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această alee completa întregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc.

     Deși declarați monument al naturii (sic!), pinii ce formează aleea dispar de la an la an, datorită nepăsării democratice. Doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanță de aproximativ 100 de metri, mai amintesc de fostul „Drum al Andraşului”.