Să fim atenți la pronunție, domnilor: îi spune Cebza. Un sat pierdut prin Timiș, unde timpul a obosit și s-a așezat pe prispă. Dacă o luați la pas prin cimitir, printre cruci uitate și ierburi înalte, dați peste o minune din lemn lipită cu pământ. Are hramul „Înălțarea Sfintei Cruci” și e bunica mănăstirii celei noi. Umblă vorba că începuturile ei se pierd pe la anul 1300, în jurul unui izvor cu „apă vie” care astăzi a rămas prins chiar sub sfântul altar. O bisericuță ridicată pe un miracol lichid.
Certitudini istorice nu prea avem. La noi, istoria se scrie mereu cu cerneală lipsă. Ne-au rămas, în schimb, câteva însemnări pe cărțile sfinte. Pe un Antologhion, cu litere chirilice trudite, un nene a scrijelit că la 1758 s-a zidit biserica, „cu turn tot de lemn”. Mai târziu, la 1784, i-au pus pridvor. Prin secolul XIX, niște epitropi cu nume de poveste – Vitu Chirică, Păun Tradii și mai apoi primarul George Treta, zis „chinezul” – au dat argunți din pungă ca să o acopere cu șindrilă nouă. Oameni care lăsau mărturie nu din trufie, ci ca să știe Cel de Sus că și-au plătit vama pe pământ.
Biserica asta e mică. Pare turtită, adusă de spate, de parcă greutatea veacurilor a apăsat-o prea tare în jos. Are șaisprezece metri lungime și doar doi și jumătate înălțare la pereți. A măsurat-o un băiat cu ruleta, unul care sapă „garsoniere” definitive prin cimitir, deci n-avem motive să-l suspectăm de minciună. Te uiți la ea și ai impresia că ai crescut tu în lungime. Nu-i așa. De la o vârstă, totul se duce în jos, spre genunchi și spre pământul din care am plecat. Are o singură intrare, spre vest, o ciudățenie pentru bisericile din Banat, care te primesc de obicei prin două părți. Dar aici intri o singură dată. Dacă poți. Căci pe ușa aceea mică, de un metru, e un lacăt cât toate zilele.
Am privit prin fereastra întredeschisă ca un școlar pedepsit. Interiorul e tăvănit, bolta e din bârne masive de stejar, iar iconostasul e din lut, nepictat, ci doar împodobit cu icoane vechi. Ca să intri acolo, trebuie să te apleci, să te cocoșezi de șale. Și poate că așa e normal în fața lui Dumnezeu: să intri mic, nu cu pieptul înainte.
Prin 1996, mănăstirea s-a redeschis pentru maici, iar după anul 2000 s-a ridicat un complex nou, la vreo două sute de metri mai în față. Totul e modern acum. Clădiri trainice, facilități pentru pelerini, curățenie lună. Maicile sunt de o bunăcuviință exemplară. Și totuși, când pășești acolo, simți cum îți îngheață sufletul. Lipsește ceva. Ceva ce nu se poate cumpăra la metru liniar.
În biserica nouă, un slujbaș vigilent ne-a tăiat scurt elanul: „N-aveți voie să filmați, n-aveți voie să faceți poze!”. Probabil se temea să nu surprindem pe cameră kitsch-ul comercial în care s-a scufundat noul așezământ. Tarabe cu mătănii de plastic, magneți de frigider cu sfinți și toată recuzita asta de iarmaroc spiritual care aduce bani, dar alungă taina. Sigur, credința omului necăjit nu stă în asta. Dar istoria e grav deformată. Mănăstirea cea nouă pare că a întors spatele bătrânei de lemn care zace în spate, ascunsă printre morminte, mică, tăcută și curată în sărăcia ei.
Stau uneori și mă întreb, stând strâmb și judecând drept: oare Bărbosul de peste nori, când se uită în jos la curțile astea noi și sclipitoare, nu cumva își îndreaptă un deget dojenitor spre ei? Nu de alta, dar în loc să-I slujească măreția simplă, Îi fac un deserviciu clar, poleind cu aur de budoar o credință care s-a născut, de fapt, dintr-un strop de apă vie și o mână de lut lipit pe lemn.
