Unii spun că, odată ce ai văzut Ha Long, trip-ul pentru Ninh Binh este ca un măr după o prăjitură prea dulce. Tot ce descoperi pe faimoasa croazieră găsești și aici, dar pe uscat. Aveam deja biletele în mână pentru o nouă evadare din cuptorul numit Hanoi, unde îți fierbeau cwrul și tălpile pe stradă. După o cafea cu ou și un croissant uscat, luate în fața cazării, am urcat într-un minibus ce forțase intrarea pe stradă cu tupeul unei limuzine prezidențiale. Credeam că doar ne va duce la un autocar mai mare, dar grupul fiind mic cu el aveam să facem tot drumul. Asta e, cu ăsta defilăm!
Tot drumul de două ore m-am foit când pe-o bucă, când pe alta. Avea trocariciul niște scaune mici și incomode, de parcă erau calibrate pentru chinezi de grădiniță. Pe la jumătate, am făcut și pauza obligatorie, trăgând în parcarea unei manufacturi de mătase. Intri pe o parte, asculți ce spune un ghid într-o indo-engleză de baltă, bei un ceai de frunza popii, vezi câteva produse cu prețuri de te trec apele… și ieși la autobuz. Personal, am sărit câteva etape pentru că mai mult am admirat toaleta. Gata, cafeaua cu ou nu e pentru mine…
Ajunși pe la prânz în micul orașel Ninh Binh, ne-am luat porția de istorie prin vizitarea vechii capitale, Hoa Lu. Pe lângă mormântul unui rege și templul alăturat, am ascultat secole de povești, mare parte inventate de ghid, cred eu. Dar cadrul natural și liniștea, spartă pe alocuri de glasul pitigăiat al micilor comercianți, te puneau pe gânduri. Nici nu mai știam în ce parte a lumii sunt sau dacă n-am ajuns cumva în “loc cu verdeață”. M-au adus cu picioarele pe pământ chiotele unei familii de indieni ce urcaseră cu greu pe spatele unui bou. Bine, dar la ăștia parcă animalul era sfânt! Sau numai vaca?!
Am plecat din Hoa Lu cu un coif vietnamez luat de la o madame de origine, care sigur m-a păcălit. A rămas cam tristă – poate nu m-a țăpit mai mult, dând peste un zgârcit. S-a tot ținut de mine, eu am tot scăzut până l-am luat cu 10 la sută din cât ceruse la început. Coiful avea să-mi fie de mare folos, luând locul șepcii ce-mi stătea pe creștet ca cioara-n par.
Aveam și un prânz inclus în tur, însă ne-am învârtit ca orbeții de câteva ori printre locuri și locații de resorturi. Ghidului nu-i confirmaseră time-ul ăia de la restaurant și, ca să nu ne prindem de fază, mai dădeam câteva ture până se făcea ora. Dar a fost bine până la urmă – locația era ok, iar când am văzut ce scoruri are pe Booking, am înghițit în sec. În final, am înghițit de mai multe ori și cu folos, din toate câte puțin.
După prânz, ca să se așeze puiul cu orez, ghidul ne-a dat voie o jumătate de oră să călărim bicicletele resortului. Abia am găsit una mai de doamne ajută, dar și după ce am încălecat-o, i-am dat pedală de i-a sărit lanțul. La început, în jurul locației, iar mai apoi, chiar în afara satului. Peisajul și tot ce am văzut au făcut ca efortul depus să fie de neregretat.
Bine, pentru performanța de a pedala pe cei 10-12 km, trebuia să ai și motivația necesară. Mi-am găsit-o rapid!
Am ajuns și la Tam Coc. Optasem din start pentru locul ăsta în detrimentul Trang An-ului pentru că aici urma să trecem cu barca prin niște peșteri. Asta și înseamnă Tam Coc = Trei Peșteri. Tras vesta pe șale, pus coiful pe cap și hopa sus într-o barcă cam ciudată și instabilă. Mai nimerisem aleator și la o doamnă ce dădea la vâsle. Să vezi drăcie, la cât sunt eu de gentleman, cum o dau deoparte. Și dăi Gogule la rame până-ți sar capacele, dacă n-ai învățat carte, ci doar bunele maniere!
N-a fost așa. Femeia era stăpână pe ce făcea, vâslind constant cu minim efort. Iar când obosea… dădea din picioare! Băi, esti prost! Am crezut că nu văd bine, m-am întors cu fața spre dumneaei să văd dacă respiră, e bine, n-o doare vreo mână. Nimic, râdea la mine ca muta-n păpușoi. Când mă uit mai bine, toți vâslașii, bărbați sau femei, dădeau din picioare într-o veselie. Parcă le crescuseră vâslele din tălpi, că n-am văzut să fie vreo legătură, ceva!
Plimbarea a durat cam două ore dus-întors și am trăit la intensitate toată această alunecare pe râul maroniu. De o parte și de alta defilau orezării de un verde crud, iar mai în fundal se ridicau formațiunile calcaroase ciupite ici-colo de o vegetație luxuriantă. Am rămas mut! Numai doamnei de la cârmă îi revenise glasul. Că, pe ultima sută de metri, din tip, tip… nu mai ieșea.
Ultimul reper al turului de azi a fost vizita peșterii Moa și escaladarea celor 500 de trepte până la cea mai înaltă cotă. Aici mi-a fost! Să urci atâtea trepte, tăiate primitiv în stâncă, pe o căldură de 40 de grade sub un soare criminal… judecați și voi. Și pentru ce? Ca să atingi un dragon din vârf, cioplit cu mare artă pentru a avea noroc! De frumusețea peisajului nu prea amintea nimeni…
Credeam că la coborâre o să fie mai ușor, dar n-a fost. Trebuia să fii foarte atent unde pui piciorul deja obosit, să nu alunece, că te duci dea dura și-i mături pe toți cei care-s pe urcare… ca la popice! Te și julești serios și ți-o mai și iei de la ăia de-i readuci la bază. Cât despre peșteră… e o grotă la baza scărilor cât un apartament comunist cu două camere, cu un altar la interior. Nu-i mare lucru!
Dragilor, eu zic că e bine de făcut tripul la Ninh Binh, măcar pentru a vedea cu ochii voștri cum vâslesc doamnele alea dând curentate din picioare… dar nu numai. Prețul e modic, peisajele sunt superbe, umpli telefonul de poze, transpiri și slăbești 2-3 kile pe tur, etc… În fond, nu vii în Vietnam să stai la all inclusive! Hai, la cât mai multe drumuri prin lume!
