Este Golful Ha Long supraevaluat și mult prea turistic? Întrebare la care îmi doream să am un răspuns înainte de a cumpăra primul day trip din Hanoi. După un search pe Google mi-am dat seama că n-am cum să scap de aglomerație, dar nici nu voiam să ratez acest tur. Prin sute de recenzii toți se întreceau în laude și spuneau că a meritat cu prisosință. Și, la final, aveam să susțin aceste afirmații. Golful Ha Long nu dezamăgește și chiar dacă aveți doar două zile la dispoziție în Hanoi, una să fie pentru această minune fascinantă a naturii.
În colțul străzii era un birou de turism unde un vietnamez, cam fără vârstă, doar freca menta. Cum i-am deschis ușa m-a și luat în brațe, de primul instinct a fost să țin mâna la spate. Pe portmoneu, ce credeați. Lugu, lugu…m-a trombonit, așa că am luat bilete pentru Halong Bay pentru a doua zi. Dar și pentru Ninh Binh că prietenul ce tocmai mi-l făcusem n-avea să ne dea rest! Asta ca să vă faceți o idee de preț. N-am prea înțeles eu ce-i tot dădea el cu all inclusive, dar la ce bani am dat puteam să urc și pe „arca lui Noe”.
Plecarea
La ora 8.00 trebuia să fiu urcat în autocar din fața locației. Aveam cazare pe o străduță îngustă și aglomerată în centrul vechi. Cum autobuzul n-a putut să intre, deși a dat vreo două ture, m-am trezit luat pe sus de un ins pirpiriu, pus pe motor și dus la autobuz, undeva pe lângă Operă. A fost prima experiență cu scuterul prin Vietnam. Am învățat că, din cauza înălțimii și greutății mele de european răsfățat la pensie, trebuie să-mi țin picioarele sus. Altfel, rămân fără sandale, unghii și pielea de pe tălpi. Bine că nu i-am ridicat ăstuia motorul ca-n viralul ăla de pe YouTube cu măgarul și cotiga…
Odată urcați, am găsit locuri numai în spate, lângă o pereche de asiatici ce purtau și-acum mască. Proastă alegere – la fiecare groapă mai răsărită săltam cwrul de pe banchetă, dându-mi cu genunchii-n gură. Rabla asta din timpul războiului se vedea că n-are toate tablele, dar nici arcuri sau ceva amortizoare!? Asta e, bus-ul fiind complet ne urnim spre ieșirea din Hanoi.
Ghidul nostru, un tinerel respectuos până la enervare, ce nu părea să aibă nici măcar buletin, ne împrăștie în grabă două baxuri de apă. Apoi trece la microfon împărtășindu-ne câteva informații și ceva păreri despre războiul lor încheiat acum peste 50 de ani. O parte din mine nu voia să mai audă despre război. Tocmai ce începuse unul în Iran.
Ne-am oprit pe drum pentru o toaletă și o pauză de împrospătare cu o vizită impusă și cam fără sens. Era o magherniță cu țesături naturale din mătase, in și fir de bambus. O madame ne băgă în bănci ca la școală, explicându-ne totodată, de la A la Z, întregul proces. Evident că făcea parte din programul de promovare a micii industrii locale, dar cu ce prețuri te momeau la produsul finit, nu cred că vând mare lucru. Norocul lor că printre turiști mai sunt și „bivoli” care dau cu banii de pământ.
În jurul prânzului, am ajuns la Marina Tuan Chau, un port unde autocarele turistice erau aliniate pe o parte, iar vapoarele de croazieră pe cealaltă. Ghidul s-a grăbit să ia biletele, în timp ce noi ne-am înghesuit ca oile sub stegulețul rămas fără purtător. Sala de așteptare zumzăia de turiști nerăbdători, rătăciți și panicați – parcă-și pierduseră fie un copil, fie nevasta sau soacra. Așa că cel mai bine era să stai cu grupul tău. Ne-am numărat – eram fix 45. Cu biletele în mână, am defilat pe chei spre barca ce avea să ne ducă în larg. Care ar putea fi? Mi-ar fi plăcut ba una, ba alta… dar și pe cea pe care am urcat era țiplă!
Croaziera în Golful Ha Long, parte a turului de o zi
Odată ce toți cei 45 de oameni au fost urcați pe navă, ne-au așezat câte șase în jurul fiecărei mese. Mâncare – bufet cu tot felul de chestii, de nu știai dacă trebuie mâncate sau luate suvenir. Cu băutura era mai complicat – cea cu alcool era pe bani. Mâncam si admiram ce ne trecea prin fața ochilor. Eu zic că mâncam dar, mai mereu, rămâneam cu gura căscată. Am trecut pe lângă Insula Câinilor, Insula Arzătorului de Tămâie (care apare pe bancnota lor de 200.000 de dongi), Insula Cocoșilor de Fighting (în imaginea de mai sus) și multe altele. Denumirile sunt traduse cu google…
Pe măsură ce navigam mai adânc în golf, din apele limpezi au ieșit la iveală munți impunători de calcar. Aceste forme de relief lipsite de viață stăteau încremenite în tăcere, în timp ce bărcile claxonau și aruncau fum pe apele de smarald. Toată lumea era entuziasmată pe punte și a urmat o frenezie de clicuri de imagini. Mi-aș fi dorit liniște, ca vorbăria să se stingă un moment pentru a mă bucura de frumusețea stranie a acestui peisaj marin superb.
Vânătoare în peșteri în Golful Ha Long
Prima noastră oprire a fost Peștera Sung Sot sau Peștera Surprinzătoare. Când am ajuns, erau deja două nave ancorate. Cineva din cabină ne striga în gura mare să nu stăm aplecați peste margine și să ne ținem bine. O secundă mai târziu, un scârțâit metalic a dat de gol manevra. Căpitanul navei noastre fructifică la maxim cei doi metri de spațiu și împinse vasul între celelalte două. Manevra s-a încheiat în cele din urmă cu un bubuit puternic când nava a lovit debarcaderul de piatră.
Am avut de ales să rămânem cu grupul sau să explorăm peștera de capul nostru. M-am ținut de băiatul ăsta, care ne era ghid, că mai ciupeam o informație, una-alta. Și mai trăgea câte o poză, că-mi ieșise mâna din umăr de atâta selfie. Primul lucru pe care îl observi când intri în peșteră este umiditatea incredibil de ridicată. După doar câțiva pași, ești ca ieșit de sub duș. Nici n-apuci să te ștergi pe o parte că ai inundație pe alălaltă.
Surprinzător lucru la această peșteră a fost cât de perfect amenajată era pentru turiști, cu alei, lumini și chiar trepte care duceau prin cele trei camere deschise publicului. Înăuntru ești doar tu si un sfert din China, această peșteră masivă fiind inclusă în majoritatea itinerariilor. Asta nu înseamnă că priveliștile nu sunt incredibil de uluitoare. Natura dovedește, iar și iar, că este și va fi pentru totdeauna cel mai bun designer.
La ieșirea din ultima grotă e o terasă de unde ai parte de cea mai frumoasă priveliște asupra golfului. Stai și-un sfert de oră până-ți vine rândul la poză. Măcar e bine că mai trece câte o adiere de-ți usucă năclăiala de pe față. Hai la barcă să vedem cum mai pleacă după manevra anterioară. Surpriză – în marșarier iese mai ușor ca dopul din șampanie…
Caiac și excursii între insule
De data aceasta nu am petrecut mult timp pe navă înainte să acostăm la un debarcader plutitor din lemn. Acolo ne-am împărțit pe perechi și opțiuni – caiac sau barcă de bambus. Ni s-a dat câte o vestă de salvare din secolul trecut și ne-am aliniat în vederea îmbarcării. Urma să explorăm Peștera Luon și lacul din spatele ei, îmbarcați cam zece persoane în barcă. La cele 90 de kg ale mele mă uitam cu milă la caiac.
După-amiaza, soarele își ieșise din ascunzătoare, iar nivelul de umiditate crescuse. Dacă se va mai încălzi, sincer credeam că mi se va topi creierul. Era haos peste tot, în timp ce alți turiști soseau la debarcader. Ghidul nostru ne-a explicat traseul pe care va trebui să-l urmăm. Înainte să pot înțelege, am fost duși în grabă la coada de așteptare. Am urcat primul in barca pentru a avea libertatea de a poza in voie.
Trafic intens și pe apă, multe dintre bărci ciocnindu-se între ele sau de stânci. De cei cu caiacul, nici nu mai vorbesc – cădeau ca popicele. Un cuplu indian s-a dat pe spate chiar în fața bărcii noastre, iar fata, cam durdulie și cu izmenele ude și lipite anatomic, nici că mai putea urca. Un olandez, cu ochii după ea, n-a băgat de seamă că peștera e mult prea joasă și a dat un cap în tavan, de s-au stins toate becurile. Pentru peisaj pun câteva poze.
Băiatul ăla de-l aveam ca ghid făcea 13-14 până ne-am întors la ponton. Știa el ce știa și cum ne avea pe inventar… Așa că, o dată reîntorși, dezlipiți de veste și numărați de două ori, suntem urcați pe vas. La bord, dispăruse mâncarea, lăsând loc unor băuturi light, reci dar îndoielnice. Bune și astea!
Insula TiTop
Ultimul loc în care ne-am oprit, în jurul orei 15:30, a fost insula Titov. Această insulă se mândrește cu un punct de belvedere și o plajă artificială. Plaja era măturată de valuri, iar apa nu era cea mai curată. Însă, priveliștea din vârful insulei a meritat urcarea celor peste 300 de trepte până la platforma de observație. Are și o poveste, insula asta având numele dat după un cosmonaut rus, bun prieten cu unchiul Ho.
După cam o jumătate de oră petrecută pe insulă, am fost înghesuiți înapoi pe navă și am pornit spre port. La întoarcere, am avut petrecere cu băuturi și discotecă, dar cine să mai țopăie? Toți erau lungiți ca reptilele la soare, trăgând leneș din băuturile cu pai. Două rusoaice, ce veniseră cu băuturi de acasă, țineau încinsă atmosfera. Soarele era aproape de a se scufunda în mare, iar temperatura era perfectă.
Am trecut pe lângă aceleași insulițe întâlnite anterior în drumul spre golf și a fost plăcut, deoarece mulți le vedeau pentru prima dată. Bufetul de la începutul expediției fusese mult mai captivant. În lumina din ce în ce mai puțină a amurgului, stâncile căpătau o altă dimensiune. Iar până a le vedea ca niște colți de dragon, nu era decât un pas.
În jurul orei 17:30 am ajuns înapoi în port și ne-am urcat repede în autobuz spre Hanoi, unde am ajuns la ora 20:00 și am început să lăsăm oamenii. Coboram si noi tot la statia de la Opera ca să pot lua un Banh Mi. Si o bere rece, la o terasa pe malul lacului Hoan Kiem.
N-am înțeles niciodată pe deplin obsesia noastră pentru dragoni sau monștri marini (sau chiar extratereștri). Această obsesie pare să depășească granițele geografice. Oare frica de ceea ce se află dedesubt sau de necunoscut dă naștere unor astfel de legende? Sau ne învinge imaginația? Sau e prea frumos ca să fie adevărat că un peisaj marin atât de suprarealist ar putea zăcea în liniște absolută – fără un monstru gigantic care să-l protejeze de prădători ca noi?
