Ho Chi Minh, sau Saigon, cum încă-l știu cei de-o seamă cu mine, avea să fie ultima oprire din pelerinajul vietnamez. Cum prea multe nu știam despre el, fata de la recepție mi-a dat un pliant. O mizerie lucioasă, în culori stridente, cu un titlu care m-a strâns de inimă: „O introducere dinamică în centrul sudic al Vietnamului”. Când un text începe cu „dinamic”, e clar. E limbajul lor, al celor tineri, care cred că viața se măsoară în rotații pe minut. Pentru un om ca mine, trecut prin toate încercările sorții, cu o pensie de la stat și trei șuruburi reci în tija de la picior, „dinamic” înseamnă un singur lucru: că o să-mi sară dracului racheta de la tensiune direct prin tavan.
Ghidul ăla tipărit pe bani mulți zicea că Ho Chi Minh e un oraș „energic”. O minciună sfruntată, din seria celor care ne-au hrănit tinerețea. Orașul ăsta nu e energic, oameni buni. Orașul ăsta e într-o stare de alertă seismică permanentă, un iad de tablă și fum provocat de opt milioane de scutere care n-au auzit în viața lor de prioritate de dreapta, de frână sau de bunul-simț elementar. E o curgere continuă de fiare care te strivește dacă clipești.
Iată cum se vede spoiala lor turistică prin ochii unui om care a trăit efortul Epocii de Aur, care a învățat răbdarea la cozi infinite la butelii și care știe ce înseamnă teroarea unei vieți împărțite peste treizeci de ani doar între serviciu și casă.
1. Catedrala Notre Dame și Oficiul Poștal (Sau cum să vezi Franța, dar cu igrasie tropicală)
Pliantul, plin de un entuziasm corporatist aproape grețos, îți spune să începi din Districtul 1. Acolo unde Catedrala Notre Dame și Oficiul Poștal Central stau lipite ca două amintiri coloniale, două fantome din vremea când albii credeau că pot îmblânzi jungla.
Catedrala era în renovare. Când am văzut-o, m-a podidit un plâns interior. Era exact ca fațada blocului meu, pe care primăria o izolează termic din 2012 și cred, în ritmul ăsta structural, că o termină prin 2038. Schele, praf și promisiuni nesfârșite. Aceeași nepăsare universală, doar că la alte latitudini.
Peste drum, Oficiul Poștal. Proiectat de domnul Gustave Eiffel – ăla cu turnul de la Paris care a dat măreție fierului. În interior, recunosc, s-a mișcat ceva în mine. Tavanul ăla boltit, cabinele telefonice din lemn vechi, mâncat de timp, și hărțile vintage de pe pereți m-au izbit direct în moalele capului. M-am simțit, preț de o secundă, acasă. Atmosfera era exact ca la Poșta de pe Victoriei, prin anii ’80, când așteptam cu orele, cu inima bătând nebună și palmele transpirate pe bucata de hârtie, să-mi vină rândul la interurbană ca să prind o voce dragă dint-un alt capăt de țară.
Singura diferență e că vietnamezii ăștia zâmbesc când îți vând timbre. Au o blândețe caldă, umilă. La noi, doamna de la ghișeu, încruntată în ecuația nefericirii ei, te privea cu o ură atât de pură și de concentrată, încât simțeai că ai contribuit personal, cu mâna ta, la moartea Impușcatului. Am trimis o vedere spre România. Probabil va ajunge odată cu formarea și investirea guvernului dâmbovițean.
2. Muzeul Rămășițelor Războiului (Când crezi că ai văzut iadul, dar n-ai fost iarna la schimbul trei într-o carieră de cărbune)
O oprire esențială, zice pliantul. Expozițiile sunt grele, reci, miros a moarte și deznădejde: avioane amputate, tancuri grele, fotografii alb-negru care îți strâng inima ca într-un clește. Te uiți la ce au îndurat oamenii ăștia mici de statură de la colosul american și îți dai seama, cu un nod în gât, că spiritul uman e o chestie a dracului de greu de ucis.
Ghidul recomanda să alocăm două ore. Eu am stat mai mult, analizând tehnica militară cu ochiul ăsta uscat care știe cât cântărește un șurub și cât costă o viață de om. În timp ce niște tineri francezi plângeau discret, cu șervețele parfumate la nas, în fața unor poze cu copii deformați de Agent Orange, eu mă gândeam că suferința e, până la urmă, o chestie relativă. Oamenii ăștia au supraviețuit bombelor cu napalm. E impresionant, nu zic nu, jos pălăria.
Dar aș fi vrut să-i văd eu pe vietnamezii ăștia pirpirei cum ar supraviețui unei inaugurări de mall cu reduceri într-un oras mioritic de provincie. Acolo unde se dau tigăile alea amărâte pe zece lei. Păi acolo să vezi tactici de gherilă! Atacuri prin flanc, ambuscade în fata caselor de marcat și bătrâne cu batic care te dărâmă cu sacoșa de rafie mai eficient și mai tăcut decât un tanc M48 Patton. Acolo e războiul adevărat, cel cu foamea și iluzia unui chilipir.
3. Piața Ben Thanh și arta falimentului personal
„Un loc vibrant pentru cumpărături”, mințea ghidul cu nerușinare tipărită. Ben Thanh e, de fapt, o hală imensă și sufocantă, unde aerul condiționat a murit probabil în timpul ofensivei Vietcong, iar mirosul e o combinație stranie, aproape mistică, de pește uscat la soare, transpirație acră de corporatist occidental și fructe exotice intrate în putrefacție cu o anumită demnitate.
Aici, negocierea nu e o alegere, e o luptă pe viață și pe moarte. O vânzătoare de un metru și patruzeci, cu ochi ageri ca de uliu, a vrut să-mi vândă o pungă de cafea tradițională și un tricou jerpelit cu „Saigon” la preț de avans pentru un Logan nou-nouț. Am lăsat politețea deoparte și am aplicat tactica veche, învățată în anii de glorie la talciocul din Broșteni. Când mi-a strigat prețul în dolari, am dus instantaneu mâna la piept, în dreptul inimii obosite, m-am clătinat ca lovit de un trăsnet nevăzut și am scos un geamăt lung, de muribund părăsit. Fata s-a albit la față. A crezut, săraca, că face SMURD-ul vietnamez escală direct în standul ei cu suveniruri.
Când s-a apropiat speriată, am deschis portofelul ăla ponosit și i-am arătat, cu o jale infinită, adâncă cât mizeria umană, că pe fundul lui pluteste doar talonul meu de pensie. Fluturașul ăla, care la noi ține loc de condamnare la post negru și demnitate călcată în picioare. N-a înțeles ea literele românești, dar a simțit vibrația cosmică a lipsurilor. S-a făcut liniște între noi. Mi-a lăsat produsele la un sfert de preț și cred că, după ce am plecat, s-a și rugat pentru sufletul meu la un altar mic din spate, arzând bețișoare parfumate pentru un muritor de foame de la capătul lumii.
4. Palatului Reunificării și spiritul de administrator de bloc
Aici s-a pus punct istoriei în 1975, când tancurile nord-vietnameze au dărâmat porțile de fier, intrând în curtea puterii. Clădirea e neschimbată de atunci, un monument rece al arhitecturii anilor ’60, cu linii drepte care îți amintesc de lipsa de imaginație a comunismului global. Am vizitat sălile de ședințe, somptuoase dar pustii, și buncărele subterane. Totul e curat, ordonat militaros, cu telefoane grele cu disc și hărți tactice pe pereți.
Mă plimbam pe holurile alea răcoroase și mă gândeam, cu un zâmbet amar, ce președinte bun de asociație de proprietari ar fi ieșit din generalul Giap. Omul ăla avea simțul ordinii. Păi în buncărele alea de la subsol, unde ei țineau comandamentul militar și decideau soarta națiunii, un comitet de bloc ar fi organizat o boxă de depozitare legendară, de lăsau mască toată Asia. Până seara, spațiul ăla strategic era umplut: damigene pline cu vișinată, borcane cu gogonele puse la acrit, cauciucuri de iarnă de la Dacie, puțin ruginite, și uși vechi lăsate pe burtă „că poate mai trebuie la ceva, mamă”. Americanii n-ar fi putut avansa niciun metru în buncărul ăla, vă spun eu. S-ar fi împiedicat dracului de bicicletele Pegas legate cu lanț de țevile de la RADET chiar pe holul principal.
5. Turnul Bitexco sau cum să faci atac de panică la înălțime
Pliantul cu pricina propunea o vizită la etajul 49 al Turnului Bitexco, o sticlă uriașă înfiptă în cer, pentru o priveliște la 360 de grade. „Bucurați-vă de un cocktail fin în timp ce priviți apusul”, scria acolo, cu acel lirism corporatist și sec care mă lasă rece.
M-am urcat, băieți, în liftul ăla blestemat care urcă cu viteza rachetelor balistice de care ne temeam în tinerețe. Când s-au deschis ușile la etajul 49 și m-am uitat prin geamul ăla imens, înclinat ciudat spre hău, mi s-au înmuiat genunchii instant. Sciatica mea a înghețat. Orașul, de sus, nu mai era un monstru, ci un mușuroi de furnici nebune care băuseră energizant. Râul Saigon șerpuia pe sub, obosit, galben-maroniu, amintindu-mi izbitor de culoarea Jiului nostru iubit după ce deversează combinatul toate lăturile în el.
Am cerut un cocktail la barul ăla de pe acoperiș, doar ca să-mi revin din starea de leșin și să nu cad dracului pe jos în fața străinilor. Când am văzut nota de plată, am simțit că am nevoie urgentă de a doua pastilă de inimă și de un pahar cu apă de la chiuvetă. Cu banii dați pe un pahar de suc cu umbreluță colorată în turnul ăla al opulenței, în România cumperi trei RMN-uri complete la o clinică privată, cu tot cu interpretarea rezultatelor de către un profesor doctor. Am băut lichidul ăla cu o sfințenie aproape religioasă, înghițitură cu înghițitură, picătură cu picătură, calculând în minte câte kilograme de cartofi aș fi cumpărat de banii ăia de la piața Lidl.
6. Gastronomia locală: Supa Pho și blestemul bețișoarelor
Ho Chi Minh e un paradis pentru gurmanzi, zicea textul ăla blestemat. Am experimentat eu acest paradis în Districtul 3, la o dugheană mizeră de pe trotuar, unde mesele și scaunele de plastic erau atât de mici și de joase, încât dacă mă așezam un pic greșit, îmi blocam complet meniscul și aveam nevoie de intervenția de urgență a pompierilor militari.
Mi-au adus un lighean de Pho – supa lor națională, mândria țării. Am privit în farfuria aia cu suspiciunea nativă a omului care a prins carnea pe cartelă și știe că sub iarbă se ascunde adesea nimicul. Era plin de buruieni. Atât de mult coriandru și frunze verzi și ciudate, încât dacă o vedea bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, credea cu tărie că a dat vreo molimă grea prin grajd și au început vacile să-și gătească singure.
Problema majoră n-a fost gustul – care, fie vorba între noi, e bunicel, deși îi lipsește rânduiala divină a unei linguri de zeamă de varză de la țară – ci instrumentele drăcești. Mi-au dat două bețe de bambus. Două bețe, oameni buni! Cu așchiile alea am reușit doar să mă înțep de trei ori în gingie, să-mi mut o plombă și să-mi stropesc cămașa mea bună, aia de duminică, cu zeamă fierbinte și uleioasă. După zece minute de lupte seculare în care n-am prins niciun tăițel, am lăsat dracului mândria, am ridicat bolul ăla greu cu ambele mâini și am băut direct, cu zgomot, ca la cazanul de țuică când se face recepția. Ospătarul, un puști slăbănog, s-a uitat la mine cu o admirație mistică, aproape religioasă. Probabil a crezut că e un ritual ancestral, barbar, din Balcanii ăia îndepărtați.
7. Tunelurile Cu Chi și proba claustrofobiei
Excursia de o zi la tunelurile Cu Chi a fost, cum s-ar zice pe la noi, bomboana de pe colivă. Ghidul, un tip mic cu dinți mari, ne explica mândru cum luptătorii vietcong au săpat mii de kilometri de rețele subterane ca să se ascundă de urgia americană.
Ne-au lăsat și pe noi, turiștii de duminică, să intrăm într-o porțiune lărgită special cu buldozerul pentru occidentali grași și hrăniți cu fast-food. M-am uitat la gaura aia neagră care se căsca în pământ. Era atât de strâmtă, încât eu nu-mi puteam băga acolo nici măcar respectul de sine care mi-a mai rămas, darămite tot corpul ăsta chinuit, cu tot cu sciatică, reumatism și burta crescută regulamentar cu bere ieftină și mici.
Un american de doi metri, îmbrăcat în haine de camuflaj cumpărate de la mall, a încercat să intre și a rămas blocat de la nivelul bazinului, strigând după ajutor ca mușcat de cobră. Eu am refuzat politicos, cu un gest al mâinii. Le-am zis în română că, oricum nu înțelegeau, că am făcut destulă terapie pentru claustrofobie în tinerețea mea comunistă. Pe vremea când mergeam cu trenul la Petroșani, la ora cinci dimineața. Acolo unde stăteam treizeci de suflete chinuite pe un singur metru pătrat, lipiți unii de alții ca sardinele în uleiul rânced. De nu mai știai, când trăgeai aer în piept, dacă respiri aerul tău sârăcăcios sau pe al vecinului mâncâtor de parizer. Noaptea în cursa de Valea Jiului, prin 42 de tuneluri, era mai neagră decât toată gherila lor din Vietnam.
8. Districtul 2 și viața de noapte pe Strada Bui Vien
Pentru final, aiureala de pliant, scris probabil de un puști care n-a avut niciodată bătături în palmă, recomanda relaxare în Districtul 2. O zonă plină de expați europeni, cafenele cochete pe malul apei și o viață de noapte vibrantă pe strada Bui Vien.
M-am dus și acolo, că dacă tot am bătut atâta drum peste mări și țări, am zis să văd unde se termină lumea lor și unde începe a noastră. Bui Vien e un balamuc. Lumini de neon care îți sparg ochii, muzică electronică bubuită în boxe uriașe direct pe trotuar. Plus câteva sute de tinere animatoare exagerat de pudrate, tunse ciudat, care beau bere direct din sticlă și dansează de parcă mâine nu mai există. Iar niște masculi tineri, și nu prea, de nații amestecate, se agitau ca electrocutați pe lângă ele.
M-am așezat pe un scaun, la marginea demenței ăsteia, și m-am uitat la ei. N-aveau nicio grijă pe chip. Nici rate la bancă, nici teama că se scumpește gigacaloria la iarnă, nici durerea aia surdă din oase când se schimbă vremea. Erau liberi. O libertate stridentă, care mie mi-a mirosit a singurătate mascată. Mi-am strâns basca la piept, m-am uitat la cerul lor fără stele, înecat în poluare, și mi s-a făcut un dor nebun de liniștea din orașelul meu. De băncile alea scorojite din fața blocului unde mai stau uneori de vorbă cu murgul de Petrică despre cum s-a dus dracului tinerețea noastră și cum lumea asta, dinamică și energică, a crescut mare și ne-a lăsat pe toți în urmă, undeva la marginea trotuarului.